Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 88 )


Ce l-o fi mînat pe Diogene înspre catastrofala ruptură de farmecul naiv, delicat şi învăluitor al existenţei? Ce l-o fi aruncat în situaţia de criminal al erorilor indispensabile vieţii? Nu-i datorăm lui un minus de iluzie de care ne fălim, îndureraţi? Ce consolare i-o fi lipsit sau în mijlocul căror mîngîieri a fost întrerupt, dezbinîndu-se fericirea la care a trebuit să fie sensibil, chiar de s-a născut cu vocaţie de osîndit? Şi un monstru se naşte cu înclinări spre fericire, ce nu le poate pierde chiar dacă ea l-a abandonat.

Ce ne împiedică în viaţă de la cinism chiar atunci cînd mintea ne împinge şi ne sileşte? Ce ne mărgineşte impertinenţa ultimă a cunoaşterii?

Să mai amintim dragostea, generatoarea erorilor fecunde?

Orice pas în iubire intimidează cunoaşterea şi o obligă să meargă modest alături sau la marginea noastră. Micşorarea lucidităţii este un semn de vitalitate a dragostei.

Cînd însă ceva a intervenit şi a dezlănţuit luciditatea într-un imperiu vast cît fiinţa, dragostea se retrage înfrîntă şi buimăcită. Şi cînd acel „ceva“ este o fiinţă, sau poate mai multe, pe care le-ai pierdut la vîrsta înşelăciunilor, golul urmînd permite întinderea nemiloasă a cugetului rece şi distrugător. În mod firesc, nimeni nu poate moşteni atîta veghe încît să lunece în cinism, ci în cursul vieţii decepţiile fac lumea străvezie, încît vezi, pînă la fund, ceea ce n-ar fi trebuit decît să mîngîi. Noi nu cunoaştem viaţa lui Diogene la epoca în care nefericirea în dragoste hotărăşte cursul reflexiei. Ce importanţă ar avea însă să ştim pe cine a pierdut, cînd ştim prea bine ce a pierdut şi unde duce această pierdere.

De-aş putea deveni fîntînă de lacrimi în mîinile lui Dumnezeu! Să mă plîng în el, şi el să se plîngă în mine!

Prin pasiune şi fericire, învingem caracterul de relativitate al vieţii şi o proiectăm în Absolut. Aşa devine ea un Apocalips zilnic…

Există o măreţie resemnată pe care n-o cunoşti decît surprins de tulburarea morţii în mijlocul bulevardelor… Sau acea îngrijorare somptuoasă, care te cuprinde pe străzile cenuşii ale Parisului de cîte ori te-ntrebi dac-ai fost vreodată, şi casele-nclinate şi bătrîne ce-ţi dau răspunsul negativ al agoniei lor…

Mijloacele de a învinge singurătatea nu fac decît s-o mărească. Vrînd a ne îndepărta de noi înşine prin dragoste, beţie sau credinţă, nu reuşim decît a ne adînci identitatea. Eşti mai mult tu însuţi în preajma femeii, a băuturii sau a lui Dumnezeu. Pînă şi sinuciderea nu-i decît un omagiu negativ ce ni-l aducem nouă.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 87 )


Nevoia apăsătoare de a te ruga şi neputinţa de a te adresa totuşi cuiva… Şi apoi cealaltă nevoie: de a te trînti la pămînt, muşcîndu-l înfuriat şi vărsîndu-ţi turbarea sau religiozitatea negativă a cărnii.

Să fie creierul alee pentru îngeri ce poartă potcoave, de nu pot să-nţeleg ecoul lui vulgar şi divin? Sau se vor fi aprins plînsurile? Ori vînturi ce-nteţesc incendiul lacrimal al lumii?

Cînd zăresc cerul, îmi vine să mă dizolv în el, iar cînd privesc pămîntul, să mă îngrop în măruntaiele lui. Atunci să mă mai mir de ce unul şi altul se descompun în minte şi în inimă? Mi-am chinuit nădejdile între o geologie a cerului şi o teologie a pămîntului.

Cum mi-aş vrea lipiţi obrajii de un albastru senin ca acele frunze ce par crescute-n cer cînd le priveşti, în după-amieze, din umbra unui pom!

În inima lui Diogene florile deveneau stîrvuri şi pietrele rîdeau. Nimic nu rămînea neschimonosit; omul îşi pocea faţa şi obiectele tăcerea. Natura, atinsă de obrăznicie, îşi expunea generos impudoarea, în care se desfăta nebunia clarvăzătoare a celui mai lucid muritor. Lucrurile îşi pierdeau virginitatea în ochiul lui sfredelitor, a cărui lecţie pare a ne învăţa despre o legătură mai adîncă între sinceritate şi neant.

Fost-a Diogene omul cel mai sincer? El pare a fi fost, de-ndată ce n-a cruţat pe nimeni şi nimic; chiar bolnăvicios de sincer, căci nu i-a fost frică de urmările cunoaşterii. Şi aceste urmări sînt cinismul însuşi.

Ce l-o fi îndemnat să scuture dulceaţa prejudecăţii şi a cuviinţei? Ce a pierdut, de nu l-a mai legat nimic de vraja aparenţei şi a erorii? Se poate ajunge numai prin inteligenţă la îndrăzneala şi la provocarea adevărului? Niciodată, atîta vreme cît inima mai rezistă în înşelăciune şi în serviciul sîngelui. Dar inima lui Diogene pare a fi fost smulsă din interesul fiinţării şi – lucru nemaiîntîlnit – a fi devenit leagănul inteligenţei, locul de popas şi de-ntremare al lucidităţii. Sîngele scos din circulaţie, viaţa controlată fără milă, unde să se mai mişte eroarea şi să se încînte iluzia? Cinismul înfloreşte în această evacuare, ce te dezleagă de toate şi-ţi îngăduie să rîzi, să dispreţuieşti, să calci totul în picioare şi pe tine însuţi în primul rînd, mîndru de absenţa universală. Cinicul este spectatorul acestei universale absenţe. El priveşte – îndurerat sau rîzînd – la nimic.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 86 )


Nevoia de a-ţi pune capăt zilelor în inima unei femei palide, ca să-ţi poarte cadavrul o nonviaţă… sau de a vorbi despre dragoste atît de eteric, că şi fulgii să-şi ceară scuze. O iubire vaporoasă ca schizofrenia unui parfum…

În cafenea – mai mult ca oriunde – nu mai poţi sta de vorbă decît cu Dumnezeu.

Îmi mai amintesc că sînt doar auzindu-mi paşii pe caldarîm în nopţi tîrzii.

Mai fi-voi multă vreme vecin al inimii mele? Cît voi mai merge alături de timpul meu? Şi cine m-o fi surghiunit departe de mine?

Ochii pierduţi ai femeilor triste – şi care n-ar trebui deschişi decît la Judecata de Apoi…

Viaţa, neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei şi al vulgarităţii. Cine-ar suporta-o, fără coeficientul ei de irealitate?

Gîndurile aromate de nobleţea sinuciderii… Parc-am înghiţit otravă din mîna unei sfinte. Sau am sorbit păcatul din gura unanimă a unei femei pierdute. Unde sînteţi, boli ascunse, de nu urcaţi, fatale şi necruţătoare, spre un sînge dornic de spaimă şi de nimicire?

Tot ce numim proces istoric îşi are izvorul în suferinţa-n dragoste. Dacă Adam era fericit cu Eva, nimic nu s-ar fi schimbat în lume. Ispita diavolului: „veţi fi asemenea lui Dumnezeu“, s-a realizat în măsura în care creaţia omenească, născută din chinul iubirii, ne apropie de o treaptă divină. Fericirea n-are virtuţi istorice. – Dumnezeu este mai mic de fiece dată [cînd] un bărbat nu descoperă Absolutul în dragoste sau îl descoperă în decepţie.

Actul sinuciderii este înspăimîntător de mare. Dar parcă e mai copleşitor să te sinucizi în fiecare zi…

Boala unui om se măsoară după frecvenţa cuvîntului „viaţă“ în vocabularul său.

Fontenelle, aproape centenar, spunea medicului său: Je ne me sens autre chose qu’une difficulté d’être.

Cînd te gîndeşti că atîţia alţii simt acelaşi lucru de la întîia reflexie, iar nu numai pe patul de moarte.

Povara vieţuirii e suportabilă cînd te apasă pînă la înăbuşire. Suferinţa nu e dulce decît sub forma chinului.

Priveghindu-ţi nimicnicia, eul se volatilizează cu aburii dezolării. Şi atunci ce mai rămîne din întîmplarea individualizării tale? O substanţă de amărăciune, răspîndită într-o ţeastă de drac părăsit.

Mîhnirea este veghea la nivelul unei inimi de diavol.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 85 )


Cînd nu te mai simţi deloc om şi continui totuşi a iubi, contradicţia se măreşte într-o suferinţă nespusă, infernală. Iubirea – de bine, de rău – derivă din condiţia vietăţii ca atare, iar la om ea nu-i împlinire decît aparţinînd, prin toate slăbiciunile, formei de viaţă ce el o reprezintă. Femeia – acest om prin excelenţă – s-o ridici la tine nu poţi, să te scobori la ea, mai puţin. Atunci, trăieşti în preajma ei şi suferi, învăluind-o în ne-umanitate. Perversiunea aceasta, de a iubi o fiinţă omenească atunci cînd nu mai ai senzaţii de om, cînd nu eşti nici deasupra şi nici dedesubt, ci în afară de soarta umană! Şi iluzia femeii crezînd a-ţi oferi uitarea şi nefăcînd decît a te verifica de depărtarea ta de toate şi de tot!

De ce nu s-o-ndura pămîntul să-şi deschidă văgăunile şi-nghiţindu-mă, să-mi sfarme oasele şi să-mi sugă sîngele? Doar numai aşa s-ar împlini visul de groază care mă aşază sub greul munţilor şi mărilor. Nu sînt un stîrv care zăreşte din fundul lumilor cum se zdrobesc tării şi bolţi, spre a se rostogoli pe el şi a-l turti? Sub ce stea n-am murit, sub ce mare şi sub ce uscat? Ah! totul a murit, în frunte cu moartea! – Universul? Parcă zăresc năluci din fundul unei măsele stricate…

Un vampir – sugîndu-mi ultima picătură de sînge şi-ncepînd apoi să cînte trist…

Totul trebuie reformat – pînă şi sinuciderea…

Oamenii îţi cer o meserie. – Ca şi cum faptul de-a trăi n-ar fi una – şi încă cea mai grea!

Sînt un Iov fără prieteni, fără Dumnezeu şi fără lepră.

Numai mărindu-ţi nefericirea, prin gînd şi faptă, poţi găsi în ea plăcere şi duh.

Adevărul – ca orice minus de iluzie – nu apare decît într-o vitalitate compromisă. Instinctele, nemaiputînd alimenta farmecul erorilor în care se scaldă viaţa, îşi umplu golurile cu dezastrul lucidităţii. Începi să vezi cum stau lucrurile şi atunci nu mai poţi trăi. Fără erori, viaţa e un bulevard deşert prin care evoluezi ca peripatetician al tristeţii.

 

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 84 )


Precum neurastenia este implicaţia organică a gustului pentru frumuseţe, aşa ameţelile traduc înclinarea noastră spre absolut. Nu mai sînt obiecte care să te reţină, nici stîlpi de rezemat, nici bănci să-ţi odihneşti povara cărnii îngîndurate. Încheieturile ţi se topesc şi cazi în veşnicia anonimă a lucrurilor. Vinele, presimţind altă lume, nu mai adăpostesc mîndria verticală, ci vestejesc spre absolut de bunăvoie. Iar sufletul, desfermecat de lume şi de sine, urmează pilda trupului.

Mi-aş vrea viaţa povestită de îngeri veseli în umbra unei sălcii plîngătoare. Şi de cîte ori ei nu s-ar dumiri, crengile aplecate să le lumineze neştiinţa cu adierile întristării…

De-aş vrea să văd ce m-a îmbogăţit mai mult în cursul vieţuirii, din ce am ieşit mai tare şi mai singur – nici dragostea, nici chinul imediat al trupului sau temerea în preajma neînţelesului şi nici căinţa necurmată a gîndului n-ar fi izvorul creşterii lăuntrice, ci toate laolaltă, învăluite şi purificate în sentimentul morţii. Fără el, te înalţi anapoda, îndepărtînd din sfîrşit grăunţele de nimb sau de apoteoză. Cînd însă moartea încolţeşte în fiece suflare, rodul suferinţelor noastre îşi păstrează o maturitate neatinsă şi viaţa este mai puţin pierzanie, acordată ultimelor ei rosturi. Nu creşti decît la unison cu o agonie-n floare. Prin sentimentul morţii, facem viaţa complice cu absolutul, chiar dacă-i răpim din frăgezime. Închişi în marginile individuale, ce-am face fără ispita de dezmărginire a morţii? Doar murind am fost mai mult decît mine, murind rodnic, germinînd în vis şi forţă o agonie ondulată. De ce sfîrşit m-aş înfrica, atunci cînd l-am anticipat voios în măduvă şi-n gînduri? Sau fi-va vreo celulă care să nu fi dospit moartea?

Dar se prea poate să fi îmbogăţit o vieţuire peste prevederile ei. Dacă nu cumva, din zarea vieţii, infinitul e o boală. De unde ar pleca altcum mîndria sîngelui trist?

Sînt priviri feminine care au ceva din perfecţiunea tristă a unui sonet.

Fără nefericire, iubirea n-ar fi mai mult de o administraţie a naturii.

În fiece parfum se tînguie un plîns imaterial al florilor, de dată ce ne inspiră o destrămare funebră. Învăluiţi în el, neliniştea morţii ne cuprinde ca o sevă pornind de departe şi ridicîndu-se domol şi trist în vlaga trupului. Şi cum suspină un trandafir în mîhnirea noastră, înnobilînd-o!

Sau parfumuri încărcate de sinucidere, plutind vast şi tulbure spre inimi apuse!

Chiar dacă ştii de cînd melancolia te-a dezbinat de fire, îţi pare totuşi că te-a însoţit dintotdeauna, că te-ai născut cu ea şi poate chiar din ea. Mort fiind, te-ar supravieţui, ţesîndu-şi poezia violetă a stingerii făr-de sfîrşit.

Sentimentul veşniciei negative a vieţii mele… Am murit făr-de-început.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 83 )


Cine să te vindece de tine? O tînără fată? Dar cine-i darnic pînă la jertfă, ca să-ţi preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis şi nefericire, să se-ncumete la o povară ce n-o presimte? Şi-ai putea să-ţi lepezi otrava sorbindu-ţi primăveri într-o tinereţe defunctă? Sau să pătezi ochi nevinovaţi cu greul întristării? Ce virginitate nu-ncetează în preajma lui?

În carnea lucidă amorţeşte seva şi ochi stinşi se aprind într-o tomnatică ofrandă, culeasă de palorile unei iubiri.

De cînd Eva a trezit pe Adam din somnul inutilei perfecţiuni, urmaşele ei continuă opera de dezmorţire şi pînă astăzi ele ne ademenesc în nefiinţă. Privirea lor nedesluşită, ameţeala aeriană din chemările lor nesigure rămîne-vor străine înţelegerii noastre tulburi?

Viaţa-i înveşnicirea clipei de teamă nemîngîiată în care Adam, proaspăt izgonit din rai, şi-a dat seama de nemăsuratul pierderii şi de nesfîrşitul pierzaniei ce-l aşteaptă. Nu reedităm cu toţii – în cursul vieţuirii – iluminarea deznădăjduită a acelei nemiloase clipe? Moştenirea primului om este lumina întîii deznădejdi.

Cînd stelele se vor preschimba-n pumnale şi inima-mi va zbura spre ele, toate laolaltă n-o vor sfîşia pînă într-atît ca mîhnirea să nu-şi descrie, pe albastrul boltelor, dîra ei răzvrătită. Aş vrea să pier în fiecare astru, să mă zdrobesc de fiece înălţime şi-un adăpost mortuar s-alcătuiesc, în stele putrede, pentru un cadavru descompus în farmecul sferelor.

Ce cîntec s-a pogorît în carne şi ce pierzanie sonoră îmbată fiece celulă, de nimeni nu l-ar mai opri, în avîntul de murire?

Este atît nedefinibil în acest cuvînt: zădărnicie – parcă mi l-ar fi şoptit Buddha într-un cabaret.

O sinucidere face mai mult decît o ne-sinucidere.

Sînt unii oameni atît de proşti, că de le-ar apărea vreo idee la suprafaţa creierului ea s-ar sinucide din groaza de singurătate.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 82 )


Pînă şi faptul de a bea apă este un act religios. Absolutul se desfată şi-n ultimul firicel de iarbă. Absolutul şi Vidul…

Unde nu-i Dumnezeu? Unde nu-i Dumnezeu şi Nimicul? Deznădejdea-i o vitalitate a Neantului…

Teologia n-a putut lămuri pînă acum cine e mai singur: Dumnezeu sau omul. A venit poezia. Şi-am înţeles că-i omul…

Revelaţia subită a irealităţii, cînd, prins de panică, îţi vine să te-ndrepţi spre sergentul din colţ ca să-l întrebi dacă există lumea sau nu… Şi cum te linişteşti deodată, bucuros de nesiguranţă… Căci, într-adevăr, ce-ai face dac-ar exista?!

Iubesc oamenii Vechiului Testament: sînt răzbunători şi trişti. Singurii care i-au cerut socoteală lui Dumnezeu de cîte ori au vrut, care n-au scăpat nici un prilej de a-i aminti că-i neîndurător şi că ei n-au timp să mai aştepte. Pe atunci muritorii aveau instinct religios, azi doar credinţă şi nici măcar atît. Răul cel mare al creştinismului este de a nu fi ştiut înăspri raporturile dintre om şi Creator. Prea multe soluţii şi prea mulţi intermediari. Drama lui Isus a îndulcit suferinţele şi a răpit dreptul la bărbăţie în treburile religioase. Altădată se ridicau pumnii spre cer, azi doar privirile.

Despre gradul de imanenţă al eroticii nu-ţi dai seama decît în muzica religioasă. O asculţi şi nu pricepi. Spre ce zonă dureroasă a pămîntului te scoboară femeia? Sau, cînd te despămînteneşte, unde rătăceşti de nu descoperi cerul? Bach n-a amuţit nici un amant. Nici chiar nemîngîiat în dragoste, nu-l înţelegi; doar în vacanţa erotică. Şi poate şi mai mult. În vacanţa lumii.

Oare, în afară de iubire, ce ne mai împiedică să ne sfîrşim cu toţii-n Dumnezeu?

Putea-vom auzi melodia tainică a fiecărui lucru? Putea-vom asculta un zîmbet? Şi ochii văd ei, într-adevăr, dacă nu emană o muzică îndepărtată şi dulce? Ce sunete pleacă din priviri şi mor în umbra melodioasă a inimii? Totul prinde glas timid şi lucrurile parcă-şi înalţă acordurile spre cer.

Ca un bolnav astral, senzaţii tulburător de fine să te apropie de taina muzicală a fiinţei. Auzi totul, plînsul eteric al unei lumi ascunse? Parcă florile şi-au rupt rădăcinile în inimă… şi ai rămas singur cu suspinele lor…

Asculţi amurgul unui crin? Sau melodia sfîşietoare a unui parfum necunoscut?

De-am mirosi un trandafir pînă la sunet, ce marş funebru ne-ar deschide mai delicat o lespede-n azur? Şi azurul însuşi nu-şi pierde strălucirea, suptă-n o muzică scoborînd spre noi?

Previous Older Entries