Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 103 )


Doreşti dorul de moarte şi nu moartea, fiindcă n-ai ajuns la capătul scîrbei de a vieţui şi eşti încă mîndru în prada erorii fiinţării.

Dar cine a descoperit dorul de a muri nu mai poate fi alipit nici vieţii şi nici morţii. Amîndouă sînt îngrozitoare. Voluptate nu există decît în acel dor…, în acea graniţă de fioruri ce alcătuieşte echivocul dulce şi amar al muririi.

De cîte ori ridic ochii spre cer, nu pot înăbuşi sentimentul unei infinite pierderi. De s-ar porni o cruciadă împotriva albastrului! Ce vijelios m-aş îngropa în culoarea marelui regret!

Au luat foc toamnele în mine şi inima mi s-a întors pe dos.

Cîntecul prelung şi vaporos al morţii mă învăluie ca o spumă a veşniciei. Şi-n lîncezeala ademenitoare a sfîrşitului, sînt o epavă încoronată pe mările de muzică ale lui Dumnezeu sau un înger fluturînd prin inima Lui.

Fiindcă iubesc prea mult viaţa, evreii n-au poeţi.

Gustul violet al nefericirii…

Înserările au ceva din frumuseţea unei halucinaţii.

Vremile noi au pierdut în aşa măsură simţul marilor sfîrşituri, încît Isus ar muri astăzi pe o canapea. Ştiinţa, eliminînd rătăcirea, a micşorat eroismul, iar Pedagogia a luat locul Mitologiei.

Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologică a nostalgiei. Ea ne face inteligibil sensul unui „suflet“ al lumii.

De ce, cînd ne adîncim în taina ei, sîntem prinşi de un freamăt patetic şi de o tulburare vecină religiei? Să nu fie cumva Devenirea o fugă din Dumnezeu? Şi să nu fie mersul ei sfîşietor o întoarcere în El? Se prea poate, din moment ce Timpul suspină, prin toate laturile lui, după Absolut. Nostalgia exprimă mai direct şi mai dramatic imposibilitatea omului de a-şi fixa o soartă. „Devenire“ hipertrofiată, el îşi gustă, în instabilitatea ei, lipsa lui de condiţie. Şi nu este ca şi cum el s-ar „grăbi“ cu tot timpul?

Dacă tot ce „este“ nu m-ar face să sufăr, oare cum aş suferi să fiu? Şi fără excesul balsamic al durerii, cine-ar suporta osînda la viaţă? Dar încărcat şi prigonit de ea, te răsfeţi într-un avînt funebru spre nemurire, spre veşnicia muririi – numită şi viaţă…

Dorul de a muri exprimă uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru: vrem, adică, să ne facem stăpîni pe surprizele fatale ale viitorului, să nu cădem victime ale dezastrului esenţial.

Anunțuri

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 102 )


Tot ce nu-i muzical e aparenţă, eroare sau păcat.

O! dacă aburii muririi s-ar înălţa melodic spre cer şi-ar îmbrăca în imn sonor o stea încremenită!

De n-ar fi melancolia, s-ar întîlni vreodată muzica cu moartea?

În clipa-n care vom fi reuşit să dizolvăm toată viaţa într-o mare sonoră, nu vom mai avea nici o obligaţie faţă de Infinit.

Sînt invazii muzicale de o fascinaţie absolută, după care sinucigaşii îţi par diletanţi, marea ridicolă, moartea o anecdotă, nefericirea un pretext şi dragostea o fericire. Nimic nu mai poţi face şi nimic nu mai poţi gîndi. Şi atunci ai vrea să te îmbălsămezi într-un suspin.

Wagner pare a fi stors toată esenţa sonoră a umbrei.

Cine iubeşte cu adevărat muzica nu caută în ea un adăpost, ci un nobil dezastru. Universul nu se înalţă spre destrămarea ei?

Întocmai ca gîndurile, muzica se instalează în golurile vitale. Un sînge proaspăt şi o carne rumenă rezistă ademenirilor vibrante, n-au spaţiu pentru ele; boala însă le face loc. Pe măsură ce roade din viaţă, absolutul înaintează. Nu e revelator că-n infinitul muzicii şi-n infinitul morţii se topeşte totul în noi, că materia îşi pierde marginile, că ne sfărîmăm graniţele pentru a oferi întinderi năpădirii sonore şi mortale?

Fiecare purtăm, în grade diferite, o nostalgie a haosului – şi care se exprimă în dragostea de muzică. Nu-i aceasta universul în starea pură a virtualităţii? Muzica este tot – minus lumea.

Boala – acces involuntar al absolutului.

Luciditatea e un reflex al păcatului zilnic de a fi, iar cunoaşterea, o formă vulgară a nostalgiei.

Oare cum se răsfrînge viaţa într-un suflet neîntinat de cunoaştere? Răspunsul ar fi uşor de am şti în ce fel vremelnicia poate fi trăită ca veşnicie, în ce fel sînt alcătuiţi îngerii sau pînă unde se întinde peisajul lăuntric al prostiei.

În Dumnezeu eşti mai singur decît într-o mansardă pariziană.

Dacă ai putea gîndi atunci cînd ţi se aprind gîndurile! Dar ce idee ar mai lua contur cînd din creier se împrăştie fum şi din inimă scîntei?

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 101 )


Poezia într-un parc e stat în stat.

Lenevia-i o melancolie ce aparţine exclusiv fiziologiei.

O cascadă în surdină alcătuieşte imaginea a ceea ce numim de obicei suflet…

Fi-va Dumnezeu altceva decît o încercare de a-mi îndestula nevoia infinită de Muzică?

Cel ce iubeşte mistica, muzica şi poezia este neapărat o natură erotică, un voluptuos rafinat şi care, negăsind satisfacţie deplină în iubire, recurge la delicii ce depăşesc viaţa. Dacă ai atinge absolutul în dragoste, la ce ai umbla în goană după voluptăţi prelungi şi delicate? Nu le-ai putea simţi nevoia şi, dacă te-ar interesa abstract, ele nu ţi-ar putea sugera o pasiune durabilă şi intensă.

În iubirea împlinită – cu toate vulgarităţile inerente – trăim aspiraţia spre alte lumi ca o distracţie, ca un pretext. Şi atunci cum ar deveni muzica, mistica sau poezia substanţă a vieţii?

Saltul din lume presupune un exces de individualizare. Tot aşa, orice voluptate care înlocuieşte iubirea directă, legală şi obligatorie a genului uman.

Nu se poate concepe forţă fără boală. Nu în zadar oamenii cei mai primejdioşi sînt acei a căror sănătate e atinsă.

Istoria e mînată de oameni care-şi pipăie necontenit pulsul.

Elementele care definesc boala: excesul conştiinţei; paroxism de individuaţie; transparenţă organică; luciditate crudă, energie proporţională „pierderii“; respiraţie în paradox; religiozitate vegetativă, reflexă; orgoliu visceral; vanitate rănită a cărnii; intoleranţă; delicateţe de înger şi bestialitate de călău.

Un Dumnezeu care cerşeşte la poarta Raiului pare a fi orice bolnav. De altfel, nu e ca şi cum s-ar fi infiltrat în fiecare din celulele lui un paradox? Boala este o stare de inspiraţie a ţesuturilor, o manie de grandoare a cărnii, un patos imperialist al sîngelui.

Cînd o parte din trup se-mbolnăveşte sau cînd te-mbolnăveşti întreg, ai impresia c-a pornit natura să gîndească. Un maximum de pozitivitate al negativului, o limită înspre spirit a măruntaielor, un efort dialectic al materiei, o străduinţă abstractă a imediatului.

Fără boală – şi acum am fi în rai. Patologia se ocupă de stările geniale ale naturii.

Sănătatea este o absenţă de intensitate. Teama de boli nu consistă decît în tulburarea ce-o simţim în faţa unei plenitudini pentru care n-am fost pregătiţi şi care ne înspăimîntă, fiindcă nu sîntem obişnuiţi decît cu prezenţa neutră a echilibrului, pe cînd boala este o forţă mărită de vecinătatea nimicului.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 100 )


Lenea e un scepticism al cărnii.

Nevoia de a dovedi o afirmaţie, de-a vîna argumente în dreapta şi-n stînga presupune o anemie a spiritului, o nesiguranţă a inteligenţei şi a persoanei în genere. Cînd un gînd te năpădeşte cu putere şi violenţă, el izvorăşte din substanţa existenţei tale; a-l dovedi, a-l împresura în argumente înseamnă a-l slăbi şi a te îndoi de tine. Un poet sau un profet nu demonstrează, fiindcă gîndul lor este fiinţa lor; ideea nu se deosebeşte de existenţa lor. Metoda şi sistemul sînt moartea cugetului. Pînă şi Dumnezeu gîndeşte în fragmente; în fragmente absolute.

De cîte ori încerci a dovedi ceva, te aşezi în afara gîndirii, alături de ea, nu deasupra ei. Filozofii trăiesc paralel ideilor; le urmăresc răbdători şi cuminţi şi, dacă se întîlnesc uneori cu ele, nu sînt totuşi niciodată în ele.

Cum poţi vorbi de suferinţă, de nemurire, de cer şi de pustiu, fără să fii suferinţă, nemurire, cer şi pustiu?

Un gînditor trebuie să fie tot ce spune. Aceasta se învaţă de la poeţi şi de la voluptăţile şi durerile ce le încerci trăind.

Vidul lăuntric e ca o muzică fără sunete, un cîntec fără glas. Nesonora lui tălăzuire se interpune tainic între noi şi lume şi ne separă de viaţă în mijlocul vieţuirii şi de moarte în mijlocul muririi. Spre ce suferindă înălţare se îndreaptă duhul fiinţării? De ce ne doare orice apropiere şi de ce se-nsufleţeşte respiraţia pentru tot ce-i depărtat?

Unde-s braţe crude de muiere să-ţi strîngă oasele, tremurînd de gînd, şi tu să-ţi pleci urechea pe bătăile inimii ei îmbătate, nutrindu-ţi groaza scumpă şi voluptuos neconsolată?!

Cînd ochii mi se-nchid şi marginile mele le-ntind spre marginile lumii, ce auz misterios îmi descifrează în zare un cor de copii nebuni?

…În incerta veşnicie a unei după-amieze de vară, vocea spartă a unui puşti te tulbură mai mult ca rugăciunea unui dement sau ca surîsul irevocabil al unui sinucigaş.

Un gînditor n-are drept să se contrazică mai mult decît viaţa.

N-are rost să fii decît poet, matematician sau general.

S-ar putea ca femeile să nu existe decît pentru a îmbogăţi inspiraţia şi s-ar putea, mai mult, ca lumea să nu fie decît un pretext al poeziei.

Nici cerul şi nici pămîntul nu l-au cîntat poeţii, ci un fel de nonlume existentă în melancolii.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 99 )


În freamătele de singurătate, eşti năpădit de senzaţia de a fi plămădit din altă substanţă decît lumea. Şi oricîte întîmpinări abstracte ai găsi izolării tale, practic nu poţi trece peste un dureros ireductibil. Oamenii par victime ale unei erori cu neputinţă de împărtăşit, iar firea – un gol menit pasiunii tale de rătăcire. Ce s-a mărit în tine, de nu mai încapi în fiinţă? Veşnicia-i prea mică pentru un suflet nebun şi vast, dezacordat, prin infinit, de fire. Ce să mai răzbată în el dintr-o lume amuţită?

Un gînd seacă mări, dar nu poate usca o lacrimă: umbreşte aştrii, dar nu poate lumina alt gînd; – o aureolă de nemîngîiere.

Dintr-un minus de vitalitate rezultă luciditatea, ca orice lipsă de iluzie. A-ţi da seama nu merge în direcţia vieţii; a fi în clar cu ceva, mai puţin. Eşti cîtă vreme nu ştii că eşti. A fi înseamnă a te înşela.

Cînd existenţa ţi se pare suportabilă, orice poet e un monstru. (Poezia are întotdeauna un sens ultim sau nu e poezie.)

Eşti om pînă în clipa-n care oasele încep să-ţi scîrţîie de tristeţe… După aceea, ţi se deschid toate drumurile.

Fără dorul de moarte, n-aş fi avut niciodată revelaţia inimii.

Cînd îmi port mîna pe coaste ca pe o mandolină, senzaţia morţii ia contur de nemurire.

Iar cînd nimic îmi spune totul, simţurile se aprind într-un suflet gol. Şi atunci, nimicul femeii supravieţuieşte nimicului lumii.

Din ce găseşti mai puţine argumente spre a trăi, din aceea te legi mai mult de viaţă. Căci dragostea ce i-o arătăm n-are valoare decît prin tensiunea absurdului.

Moartea, avînd de partea ei totul, a încetat să mai convingă. Sprijinul raţiunii i-a fost fatal.

Lipsa de argumente a salvat viaţa. Cum ai rămîne rece în faţa unei atari sărăcii?

E mai uşor să faci biografia unui nor decît să spui ceva despre om. Şi cum ai spune ceva, cînd despre el orice e valabil?

Cu bunăvoinţă, Dumnezeu încape într-o definiţie; omul, nu. Acestuia totul i se aplică, totul îi „merge“, ca oricărui lucru ce este şi nu este.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 98 )


Dar conştiinţa individuaţiei ne-ar înţepeni în lume, fiindcă ne-ar descoperi nemilos un loc de care greu ne-am putea mîndri, aşa încît sîntem pierduţi fiindcă nu ne ştim marginile – şi-am fi poate şi mai mult, dacă le-am şti.

Omul îşi dibuieşte soarta, mîndru şi trist de a nu o găsi. Numai dezastrul dezvăluie micimea individuaţiei: căci în el încerci nemîngîierea de a vedea că te mărgineşti cu toate şi în primul rînd cu tine.

Gînditorii care n-au meditat asupra omului nu ştiu ce înseamnă a suferi pentru cunoaştere şi a-ţi semna sentinţa prin fiecare gînd sau a-ţi astîmpăra avînturile într-o tristeţe orgolioasă.

Antropologia e un amestec de zoologie şi psihiatrie. Poţi construi utopii – privind doar florile. Paradisul nu-i un apendice al botanicii?

Voluptatea ne scoate din lume, în deosebire de plăcere, care, neadresîndu-se decît simţurilor, e lipsită de culoare religioasă. Nimic nu ne aduce aminte mai mult de cer ca fiorurile prin care am vrea să-l uităm.

Doar prin moarte încetează omul de a fi o buruiană a devenirii şi cîştigă ceva din boala pură a florilor. – Şi precum gîndurile izvorăsc dintr-un amurg fraged al cărnii, aşa florile dintr-o anemie visătoare a materiei.

Ca să crezi nestrămutat în om trebuie să nu fii capabil de introspecţie şi să nu cunoşti istoria. Numai un psiholog şi un istoric au dreptul să dispreţuiască „idealurile“.

Într-un gol vital, nimic nu se întîmplă şi nimic nu „trece“. Dorinţa creează timpul. Şi de aceea în absenţa lăuntrică, în liniştea pustie a poftelor, în deşertul setei şi în muţenia sîngelui ţi se descoperă deodată lipsa vastă a vremii şi iluzia curgerii ei. Iar cînd un ceas de catedrală veche marchează ora în noapte, bătăile lui ne dezvăluie şi mai dureros fuga din lume a timpului. Atunci, imensitatea-i un suspin etern al clipei, în care ni se-ngroapă cugetul şi trupul.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 97 )


Cînd toate gîndurile s-au înecat în sînge, din filozof te pomeneşti un avocat al inimii.

Privind infinitatea calmă a cerului senin: oare cum de există răul? – Şi a-ţi afunda apoi cugetul în azur, pentru a descoperi că numai visul ne poate despărţi de prospeţimea eternă a răului – beţie negativă a devenirii.

Cerul a precedat oamenii, poezia a „existat“ înaintea lor. Cum de-au putut ei rămîne înapoi, cînd o privire fugară spre întinderi albastre este izvor de delir? Cerul ne-a luat-o înainte – şi de nu interveneau poeţii, el se închidea în sine, rămînînd ca noi să ne zărim în ochi – în epavele lui – şi să ne mîngîiem în naufragiul de poezie care-i privirea omenească.

Conştiinţa neantului împreunată cu dragostea de viaţă?

Un Buddha de bulevard…

O idee stinge o plăcere şi creează o voluptate. Aţipind reflexele, trezeşti reflexiile. Gîndeşti doar cînd se opreşte viaţa.

De cîte ori o fiinţă nu se poate „aşeza“ în fire, se află în prezenţa Răului. Tot ce ratează derivă din el – şi el fiind imanent devenirii, toate fiinţele au de luptat cu el.

În măsura în care Dumnezeu nu este aşezat în sine, prin ce este deficient condiţiei lui participă la rău. De altfel, nu-i el marele Ratat?

Cît despre om, căutîndu-şi soarta de la Adam încoace, şi-a cîştigat o demnitate din lupta cu răul. Ratarea lui are ceva înviorător şi eroic: nefiind prezent ca fiinţă, neavînd nici un loc în fire, el şi-a creat o condiţie din lipsa lui de condiţie, încît nimeni nu poate spune încă dacă omul e un ceva, un nimic sau un tot.

Cu toţii ştim sau bănuim ce-i un animal sau un Dumnezeu. În tot cazul, ei „sînt“. Dar omul nu este; căci nu-i el un agent de legătură între lumi? O! dac-ar fi! Dar acest condiţional e definiţia însăşi a Răului.

Într-o teologie „serioasă“, care ar încerca să salveze în mod absolut pe Dumnezeu, răul nu-şi găseşte o explicaţie valabilă. Teodiceele s-au dovedit nemulţumitoare în faţa acestei piedici esenţiale.

Existenţa răului transformă pe Atotputernic într-un Absolut hodorogit. Devenirea i-a mîncat misterul şi puterea.

Răul nu e comparabil decît cu un Dumnezeu… laic.

Omul nu ştie pînă unde se poate întinde şi cît ţin graniţele lui. Uităm în fiecare clipă fatalitatea individuaţiei şi trăim ca şi cum am fi tot ce vedem. Fără această înşelăciune, orice am face ne-ar descoperi marginea noastră.

Previous Older Entries