Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 111 )

În patima vidului, doar zîmbetul cenuşiu al ceţii mai însufleţeşte descompunerea măreaţă şi funebră a gîndului.

Unde sînteţi voi, ceţuri crude şi amăgitoare, de nu vă răsturnaţi încă pe o minte împăienjenită? În voi aş vrea să-mi sfîşii amarul şi să-mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre!

Ce Nord mi se lasă-n sînge!

A fi? O lipsă de pudoare.

Aerul îmi pare o mînăstire în care Nebunia e stareţ.

Tot ce nu-i fericire este un minus de iubire.

Omul nu poate crea nimic fără o pornire tainică de a se distruge. A trăi, a te afla înlăuntrul existenţei înseamnă a nu putea adăuga nimic vieţii. Cînd însă eşti în afară de ea, apucat pe o cale primejdiaosă, urmărit de scandalul neîntrerupt al fatalităţii, ros de mîndria disperată a implacabilei ursiri, deschis primăvăratic prăbuşirii, cu ochii ţintuiţi în crimă şi în nebunie sau învineţiţi de povara măreţiei – atunci încarci viaţa de tot ce-n tine n-a fost ea.

Din chin se naşte tot ce nu-i evidenţă.

N-ai soartă decît în furia irezistibilă de-a-ţi măcina rezervele fiinţei, atras voluptuos de chemarea propriei ruini. Destin înseamnă a lupta deasupra sau alături de viaţă, a-i face concurenţă în pasiune, răzvrătire şi suferinţă.

De nu simţi că-n tine şi-a rătăcit drama un Dumnezeu necunoscut, că forţe oarbe, crescute-n vraja îndurerării, se-nlănţuie pe flăcări tremurătoare, răsărite din atîtea focuri nevăzute – ce nume-ţi poţi tu da ca să nu fii toţi?

Ceea ce nu-i durere n-are nume. Fericirea este, dar nu există. Pe cînd în durere, fiinţa atinge un paroxism existenţial – în afara firii. Intensitatea suferinţei este un neant mai efectiv decît existenţa.

Doamne, de-aş putea sfărîma aştrii, ca sclipirea lor să nu mă mai împiedice să mor în tine! Şi oasele mele afla-vor odihnă în lumina ta? Arată-ţi întunecimile, scoboară-ţi nopţile ca-n ele să-mi aşez ţărîna spaimelor şi carnea defunctă de nădejdi! Sicriu făr-de-nceput, aşază-mă sub negrul cerului tău şi stelele fi-vor cuie pe acoperişul meu şi-al tău!

Una este să descoperi pe Dumnezeu prin neant, şi alta să descoperi neantul prin Dumnezeu.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 110 )

Otrava deliciilor amare ale fiinţării ia glas în iadul muzical al sîngelui, din aburii căruia se înalţă miresmele ei funebre.

Plictiseala care ne aşteaptă în viitor ne îngrozeşte mai mult decît orice groază a clipei de faţă. Prezentul în sine ne dezvăluie viaţa plăcut insuportabilă.

Nebunia este introducerea speranţei în logică.

Măreţia voluptăţii purcede din pierderea minţii. De n-am simţi că înnebunim, sexualitatea ar fi o murdărie şi un păcat.

Nevoia de otrăvuri să nu fie un gust negativ al eternităţii? Altcum, de ce ne zvîrcolim în braţele unui diavol divin, cînd setea de-a ne otrăvi ne otrăveşte gîndul?

Dorul de veninuri este o criză a imanenţei: un maximum de transcendenţă cu mijloacele lumii. – Dar toate laolaltă sînt prea slabe ca să ne învenineze de o altă lume pînă la a ne uita veninul. Cînd va crăpa odată fierea spiritului?

…Şi ce recunoscători trebuie să fim cerului că este o otravă ce nu se mai gată, şi ce adoraţie trebuie să avem pentru veninul inepuizabil al lui Dumnezeu! Ce-am face de nu i-am sorbi drojdia în orice veghe? Şi unde am fi, de nu ne-am tîrî pe fundurile lui?

Absenţa din lume a femeilor dezamăgite le împrumută nemărmurirea unei lumini solidificate.

Omul depinde de Dumnezeu în felul în care acesta depinde de Divinitate.

Totul se bălăceşte în neant. Iar neantul în el însuşi.

Ostenit de a scoborî clipă de clipă din Dumnezeu… Şi lipsa aceasta de popas, numită „a trăi“…

Nu te istoveşti în muncă, necaz şi caznă, ci în căinţa umbletului prin lume, cu umbra lui Dumnezeu în spate. Nimic nu e mai propriu făpturii ca oboseala.

Cum mi se despică duhul şi mi se clatină cugetul! Cine să-mi stingă negura senzuală din sînge şi vuietul aiurit din oase?!

Toţi şerpii trag de moarte în înserările sîngelui şi-n văgăunile minţii. Şi nici un demon care să le oprească agonia sau să le-ndulcească zvîrcolirile într-un trup închinat nimicirii!

Parc-aş fi o buruiană zvîrlită la margini de lume, sub care se vaită şopîrle demente!

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 109 )

Întocmai ca ochii evreilor, viaţa are ceva mort şi agresiv în acelaşi timp.

Cînd n-ai măsură în nimic, te măsori cu Dumnezeu. Orice exces ni-l apropie. Căci El nu-i decît incapacitatea noastră de a ne opri undeva. Tot ce n-are margine – iubirea, furia, nebunia, ura – e de esenţă religioasă.

Melancolia-i nebunie în sensul în care parfumul e stare anormală.

Nevoia de a te săvîrşi în Dumnezeu nu-i altceva decît dorinţa de a-ţi muri moartea pînă la capăt, de a nu te sfîrşi supravieţuit de viaţa ce n-ai trăit-o. Frica de a nu fi murit de tot face moartea atît de îngrozitoare. Lîncezim după veşnicia în Dumnezeu, din teama de a nu fi vii cînd sîntem exterior stîrvuri. Dac-am aşteptat pentru a ne naşte o eternitate, trebuie s-aşteptăm alta pentru a muri.

Cum sub ochiul melancolic şi pietrele par a visa, zadarnic am căuta fără el nobleţe în fire.

Melancolia exprimă toate posibilităţile de cer ale pămîntului. Nu-i ea apropierea cea mai îndepărtată de Absolut şi nu-i ea o realizare a divinului prin fuga de Dumnezeu? În afara ei, ce-am putea opune Paradisului, cînd de lume nu ne mai leagă decît faptul de a trăi în ea şi golul pozitiv al inimii.

Avantajul neantului faţă de eternitate este că nu poate fi pătat de timp. De aceea se asemuieşte el zîmbetului melancolic.

Specificul soartei umane se epuizează în prestigiul metafizic al chinului.

Omul trebuie să sufere pînă la scîrba de suferinţă şi de el însuşi.

Să nu fie Dumnezeu starea de eu a neantului?

În nopţile de veghe şi-n orice noapte, nu mai respirăm în timp, ci în amintirea lui, precum în mijlocul luminii care ne răneşte nu mai trăim în noi, ci în amintirea noastră.

Melancolia e singurul sentiment care dă drept omului la majusculă. Din aţipirea simţurilor şi privegherea cugetului îşi cristalizează ea aroma visătoare, fără de care n-am mai privi spre noi fără remuşcarea de-a nu fi murit în Dumnezeu.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 108 )

Şi ce-am face cu timpul alb, golit şi dezbinat de viaţă, cu timpul alb al plictiselii?

Nu iubeşti muzica decît pe litoralul vieţii. Cu Wagner asişti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visînd alte ceruri.

Orice deznădejde este un ultimatum lui Dumnezeu.

Neurastenia-i la om ceea ce-i divinitatea la Dumnezeu.

Gîndurile o şterg din lume, iar simţurile o iau razna spre cer. Unde fuge mintea, de mă-mbăt de lipsa mea, de lipsa mea şi-a lumii? Doamne! mic eşti pentru dezastrul fiilor tăi! În tine nu-i loc să ne adăpostim groaza, căci tu n-ai loc de groaza ta! Şi mă voi ascunde iarăşi în inimă, prăfuită de amintirea mea!

Nu-i etern decît ceea ce n-are nici o legătură cu adevărul.

Femei – a căror vitalitate nu le permite mai mult de un surîs… Jacqueline Pascal sau Lucile de Chateaubriand. Ce bine că nu e în putinţa vieţii să ne desprindă de melancolie!

Je m’endormirai d’un sommeil de mort sur ma destinée. (Lucile)

Lumea e salvată de cele cîteva femei care au renunţat la ea.

Anemia este înfrîngerea prin sînge a timpului.

De-aş trece lacrimile prin sită, de-aş pune la teasc plînsurile, ca din drojdia lor să-mi otrăvesc credinţele, sub un cer fugar!

Nimic nu exprimă mai chinuitor decepţiile unui suflet religios ca dorul de otrăvuri. Ce flori veninoase, ce adormitoare crude să ne vindece de molima înfiorătoarei lumini? Şi ce vifor de căinţă să ne descarce sufletul la margini de fire?

Timpul e un anotimp al veşniciei; o primăvară funebră a eternităţii.

Desprinderea fiinţelor din haosul iniţial a creat fenomenul individuaţiei, adevărată străduinţă a vieţii spre luciditate. Ca un strigăt după conştiinţă s-au înfiripat alcătuirile individuale şi fiinţele triumfau în efortul lor de a se detaşa din confuzia totului. Cîtă vreme omul a rămas fiinţă şi numai atît, individuaţia nu depăşise cadrele vieţii, căci el se sprijinea în tot şi era tot. Dar avîntul spre sine însuşi, scoţîndu-l din centrul firii, i-a creat iluzia unui infinit posibil în graniţele individuale. Şi astfel omul a început să-şi piardă limita, şi individuaţia a devenit osîndă. Aici rezidă măreţia lui dureroasă. Căci fără cursul aventuros al individuaţiei, el n-ar fi nimic.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 107 )

Poezia, faţă de filozofie, reprezintă un plus de intensitate, de suferinţă şi de singurătate. Există totuşi un moment de prestigiu pentru filozof: cînd se simte singur cu întreaga cunoaştere. Atunci răzbat suspinele în Logică. Doar o măreţie funebră mai poate face ideile vii.

Dumnezeu este modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viaţă.

Cinicii nu sînt nici supra- şi nici sub-oameni, ci post-oameni. Ajungi să-i înţelegi şi chiar să-i iubeşti, cînd îţi scapă din chinul absenţei tale o mărturisire adresată ţie sau nimănui: am fost om şi acuma nu mai sînt.

Cînd în tine nu mai e nimeni, nici chiar Diogene, şi eşti vacant pînă şi de vid şi urechile nu-ţi mai ţiuie de neant…

Romantismul german – sau vremea în care nemţii cunoşteau genialitatea sinuciderii…

Cînd te apropii de Dumnezeu prin răutate şi de viaţă prin umbre, la ce poţi ajunge dacă nu la o mistică negativă şi la o filozofie nocturnă?

Crezi fără să crezi şi trăieşti fără să trăieşti… Paradoxul îl rezolvi într-o duioşie însîngerată, întărit de amurguri şi cernit de aurore.

Vrăjit de surmenajul cunoaşterii, doar într-un tîrziu ajungi să resimţi imensa oboseală ce urmează insomniei spiritului. Şi atunci începi să te trezeşti din cunoaştere şi să oftezi după farmecele orbirii.

Cum gîndul răsare în paguba cărnii, cum orice gînd este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne îndeamnă spre antipodul lui. Aşa apare dorinţa tainică a uitării şi vrăjmăşia cugetului împotriva cunoaşterii.

Omul este atît de alipit de vidul existenţei, că pentru el şi-ar da oricînd viaţa, şi atît de îmbibat de infinitul plictiselii, încît martirajul vieţuirii îl suferă ca pe un deliciu.

Cu cît eşti mai lămurit de puţinul totului, cu atît te ataşezi mai mult de el. Şi moartea-ţi pare prea puţin ca să-l salvezi. Numai astfel se explică de ce religiile sînt în contra sinuciderii. Căci toate încearcă să dea un sens vieţii în clipa în care ea-l are mai puţin. Ele sînt în esenţă atît: un nihilism împotiva sinuciderii. Orice mîntuire izvorăşte din refuzul ultimelor consecinţe.

Fără patimile tulburi ale muzicii, ce-am face oare cu simţirea caligrafică a filozofilor?

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 106 )

De nu mi-ar plăcea să îngrijesc blînd erorile şi de n-aş aţipi conştiinţa prin dulci înşelăciuni, unde-ar duce o veghe nemiloasă într-o lume nemilos îngustă?

Nici o nebunie nu m-ar consola de puţinul lumii, în clipele în care inima e o fîntînă săritoare într-un deşert.

Experienţa om a ratat. El a devenit o înfundătură, pe cînd un ne-om e mai mult: o posibilitate.

Priveşte un „semen“ adînc în ochi: ce te face să crezi că nu mai poţi aştepta nimic? Orice om e prea puţin…

Ce este teama de moarte, de întuneric, de nefiinţă, faţă de teama de tine însuţi? Şi există oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urîtul nesfîrşit al vieţuirii şi plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite în sine şi uruiala timpului în simţiri gingaşe – de unde pleacă ele, dacă nu din fiorul care ne înstrăinează de noi înşine în mijlocul nostru? Ca şi cum oriunde ai merge n-ai da de ceva mai rău ca tine, că tu eşti răul care se bolteşte deasupra lumii, că nu poţi fi cu tine fără să fii împotriva ta! Peşterile ascunse sînt mai puţin înfiorătoare decît golul pe care ţi-l deschizi de cîte ori îţi ocheşti subteran fiinţa. Ce nimic se cască în sîmburele tău, de teama te apără de neîndurarea ta? Mai poţi tu rămîne cu tine? De ce arborii mai zăresc spre cer şi nu-şi întorc frunzele ca să-ţi ascundă întristarea şi să-ţi îngroape teama?

Va descifra cineva cîndva drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, în loc să le laşi să curgă-n vers?

Şi şti-va cineva vreodată cîte piedici trebuie dorinţelor ca să izvorască gîndul, cîte înfrîngeri costă înmugurirea cugetului? Şi ce toamnă a tinereţii este spiritul!

Doamne! dezleagă-mă de mine, că de miresmele şi de miasmele lumii m-am dezlegat de mult. Spre o căinţă plină de cîntec înalţă-mi cugetul şi nu mă mai lăsa vecin mie, ci întinde-ţi deşerturile tale între inima şi gîndul meu. Au nu vezi tu vrăjmaşul duh al soartei mele, ursită blestemelor şi plînsului?

Ce rugi găsi-voi pentru tine, Moşneag neputincios, şi din ce istoviri ridica-voi un urlet spre nepăsarea ta? Dar cine-mi spune că sînt şi eu bătrîn, mai bătrîn ca tine, că inima mi-e mai căruntă decît barba ta?

De-aş da drum slobod glasurilor mele, pe ce meleaguri ne-ar mai întîlni gîndul? Tu nu vezi, Doamne, că unul din altul ne vom săvîrşi, meniţi rostogolirii; căci nici tu şi nici eu n-am născocit un reazem în afară de noi?

Voit-am să mă bizui pe tine – şi-am căzut; voit-ai să te bizui pe mine şi n-ai mai avut ce cădea!

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 105 )

Într-o lume de mărăcini, parcă sînt o salcie ce-şi plînge crengile spre cer.

Cînd mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?

Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cînd sîngele a orbit?

Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărîmă în ţesuturi?

Şi oasele spre cine urlă în văzduh, şi văzduhul de ce-mi apasă mîhnirea grăbită înspre nimic?

Şi ce chemare spre înec îmi împinge gîndurile spre ape moarte?

Dumnezeule! pe ce frînghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărîm trup şi suflet?

Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şi le au fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă?

Cine n-are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieşte nimic din existenţa poetică.

A-ţi trăi eul ca univers e secretul poeţilor – şi mai cu seamă al sufletelor poetice. Acestea – dintr-o pudoare ciudată – îmblînzesc prin surdină simţirea, pentru ca o încîntare fără margini şi fără expresie să se prelungească neîncetat într-un fel de nemurire visătoare, neîngropată-n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia lăuntrică şi vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sînt poet prin toate versurile ce nu le-am scris…

Obsedat de el însuşi, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu-i trist, ci lumea toată-i tristă-n el. Capriciul lui ia contur de emanaţie cosmică. Nu-i poetul punctul celei mai slabe rezistenţe prin care lumea devine transparentă ei înseşi? Şi nu-i natura bolnavă-n el? Un univers atins – şi-au apărut poeţii…

Cum să nu suferi de a fi om, privind muritorii gîfîindu-şi destinul?

Cînd vom vieţui cu sentimentul că în curînd omul nu va mai fi om, atunci va începe istoria, adevărata istorie. Pînă acum am trăit cu idealuri, de aici încolo vom trăi absolut, adică fiecare se va înălţa în propria lui singurătate. Şi nu vor mai fi indivizi, ci lumi.

Adam a căzut în om; noi va trebui să cădem în noi înşine, în limita noastră, la orizontul nostru. Cînd fiecare va respira la marginea lui, istoria s-a încheiat. Şi asta-i adevărata istorie. Suspendarea devenirii în absolutul conştiinţei. În sufletul omului nu va mai avea loc nici o credinţă. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atîta vreme cît ne mai agăţăm de deznădejdi şi de iluzii, sîntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n-am reuşit să stăm drepţi în faţa lumii şi a nimicului. Sîntem oameni, infinit oameni: căci nu simţim încă nevoia de suferinţă?

A fi „muritor“ înseamnă a nu putea respira fără setea de durere. Ea-i oxigenul individului şi voluptatea ce se interpune între om şi absolut. „Devenirea“ – implicaţia ei…

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 104 )

Sîntem superiori morţii doar în dorinţa de-a muri, căci ne murim moartea trăind. Cînd aceasta îşi răsfaţă în tine lipsa ei de margini, clipa finală nu-i mai mult de un accent melodios. Este o lipsă de mîndrie creaturală în a nu-ţi oferi inima istovirii voluptuoase a morţii. Doar stingîndu-te neîncetat o stingi în tine, îi reduci din infinit. Cel ce n-a cunoscut intimitatea morţii înainte de-a muri, minor sfîrşitului, se rostogoleşte umilit în necunoscut. El sare în vid; pe cînd, prins în ondulaţia muririi, luneci în moarte ca spre tine însuţi.

Cînd ştii ce-i gustul morţii, nu mai poţi crede c-ai trăit vreodată fără să-l cunoşti… sau c-ai trecut cîndva cu ochii închişi prin dulceaţa peisajelor de agonie. Ce înviorare ciudată îţi descoperă verdeţurile stingerii şi înflorirea suspinelor fără de capăt! Pururi tînăr în amurguri, întremat în sfîrşituri, căutînd întinderile morţii fiindcă viaţa nu-i destul de-ncăpătoare şi încetinindu-ţi răsuflarea ca zgomotul vieţuirii să nu acopere depănările visului final!

Sînt după-amieze de toamnă de o atît de melancolică nemărmurire, încît ţi se opreşte respiraţia pe ruina timpului şi nici un fior nu mai poate însufleţi zîmbetul împietrit pe absenţa eternităţii. Şi atunci, înţeleg o lume post-apocaliptică…

În Dumnezeu nu trebuie văzut mai mult de o terapeutică în contra omului.

De chinurile iubirii te poţi scăpa dizolvîndu-le în muzică. În felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte.

Cînd pasiunea-i prea intensă, sinuozităţile wagneriene o destramă în infinit şi-n locul chinului precis te legeni vaporos într-o disoluţie orizontală, te-ntinzi tomnatic pe deşertul unei melodii…

Wagner – muzică a nesfîrşitei neîmpliniri – se acordă suspinului arhitectural şi cenuşiu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete şi dorinţi…, iar străzile se întîlnesc spre a-şi împărtăşi taine ce nu sînt totuşi străine unui ochi întristat. Şi cînd azurul împînzit al Parisului pare a-şi fi condensat aburii în sonorităţi, tălăzuirea de motive wagneriene se-ntîlneşte undeva cu cerul.

Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei.

Aş vrea să fiu mîngîiat de mîini prin care poţi strecura Timpul…

…sau să fiu plîns de ochi smulşi dintr-un Paradis în flăcări.

Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decît obiecte: bune sau rele. Atît.

Şi eu sînt oare mai mult de un obiect trist? Cîtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme? O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămîne tot materie… Şi cu toate acestea…

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 103 )

Doreşti dorul de moarte şi nu moartea, fiindcă n-ai ajuns la capătul scîrbei de a vieţui şi eşti încă mîndru în prada erorii fiinţării.

Dar cine a descoperit dorul de a muri nu mai poate fi alipit nici vieţii şi nici morţii. Amîndouă sînt îngrozitoare. Voluptate nu există decît în acel dor…, în acea graniţă de fioruri ce alcătuieşte echivocul dulce şi amar al muririi.

De cîte ori ridic ochii spre cer, nu pot înăbuşi sentimentul unei infinite pierderi. De s-ar porni o cruciadă împotriva albastrului! Ce vijelios m-aş îngropa în culoarea marelui regret!

Au luat foc toamnele în mine şi inima mi s-a întors pe dos.

Cîntecul prelung şi vaporos al morţii mă învăluie ca o spumă a veşniciei. Şi-n lîncezeala ademenitoare a sfîrşitului, sînt o epavă încoronată pe mările de muzică ale lui Dumnezeu sau un înger fluturînd prin inima Lui.

Fiindcă iubesc prea mult viaţa, evreii n-au poeţi.

Gustul violet al nefericirii…

Înserările au ceva din frumuseţea unei halucinaţii.

Vremile noi au pierdut în aşa măsură simţul marilor sfîrşituri, încît Isus ar muri astăzi pe o canapea. Ştiinţa, eliminînd rătăcirea, a micşorat eroismul, iar Pedagogia a luat locul Mitologiei.

Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologică a nostalgiei. Ea ne face inteligibil sensul unui „suflet“ al lumii.

De ce, cînd ne adîncim în taina ei, sîntem prinşi de un freamăt patetic şi de o tulburare vecină religiei? Să nu fie cumva Devenirea o fugă din Dumnezeu? Şi să nu fie mersul ei sfîşietor o întoarcere în El? Se prea poate, din moment ce Timpul suspină, prin toate laturile lui, după Absolut. Nostalgia exprimă mai direct şi mai dramatic imposibilitatea omului de a-şi fixa o soartă. „Devenire“ hipertrofiată, el îşi gustă, în instabilitatea ei, lipsa lui de condiţie. Şi nu este ca şi cum el s-ar „grăbi“ cu tot timpul?

Dacă tot ce „este“ nu m-ar face să sufăr, oare cum aş suferi să fiu? Şi fără excesul balsamic al durerii, cine-ar suporta osînda la viaţă? Dar încărcat şi prigonit de ea, te răsfeţi într-un avînt funebru spre nemurire, spre veşnicia muririi – numită şi viaţă…

Dorul de a muri exprimă uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru: vrem, adică, să ne facem stăpîni pe surprizele fatale ale viitorului, să nu cădem victime ale dezastrului esenţial.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 102 )

Tot ce nu-i muzical e aparenţă, eroare sau păcat.

O! dacă aburii muririi s-ar înălţa melodic spre cer şi-ar îmbrăca în imn sonor o stea încremenită!

De n-ar fi melancolia, s-ar întîlni vreodată muzica cu moartea?

În clipa-n care vom fi reuşit să dizolvăm toată viaţa într-o mare sonoră, nu vom mai avea nici o obligaţie faţă de Infinit.

Sînt invazii muzicale de o fascinaţie absolută, după care sinucigaşii îţi par diletanţi, marea ridicolă, moartea o anecdotă, nefericirea un pretext şi dragostea o fericire. Nimic nu mai poţi face şi nimic nu mai poţi gîndi. Şi atunci ai vrea să te îmbălsămezi într-un suspin.

Wagner pare a fi stors toată esenţa sonoră a umbrei.

Cine iubeşte cu adevărat muzica nu caută în ea un adăpost, ci un nobil dezastru. Universul nu se înalţă spre destrămarea ei?

Întocmai ca gîndurile, muzica se instalează în golurile vitale. Un sînge proaspăt şi o carne rumenă rezistă ademenirilor vibrante, n-au spaţiu pentru ele; boala însă le face loc. Pe măsură ce roade din viaţă, absolutul înaintează. Nu e revelator că-n infinitul muzicii şi-n infinitul morţii se topeşte totul în noi, că materia îşi pierde marginile, că ne sfărîmăm graniţele pentru a oferi întinderi năpădirii sonore şi mortale?

Fiecare purtăm, în grade diferite, o nostalgie a haosului – şi care se exprimă în dragostea de muzică. Nu-i aceasta universul în starea pură a virtualităţii? Muzica este tot – minus lumea.

Boala – acces involuntar al absolutului.

Luciditatea e un reflex al păcatului zilnic de a fi, iar cunoaşterea, o formă vulgară a nostalgiei.

Oare cum se răsfrînge viaţa într-un suflet neîntinat de cunoaştere? Răspunsul ar fi uşor de am şti în ce fel vremelnicia poate fi trăită ca veşnicie, în ce fel sînt alcătuiţi îngerii sau pînă unde se întinde peisajul lăuntric al prostiei.

În Dumnezeu eşti mai singur decît într-o mansardă pariziană.

Dacă ai putea gîndi atunci cînd ţi se aprind gîndurile! Dar ce idee ar mai lua contur cînd din creier se împrăştie fum şi din inimă scîntei?

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 101 )

Poezia într-un parc e stat în stat.

Lenevia-i o melancolie ce aparţine exclusiv fiziologiei.

O cascadă în surdină alcătuieşte imaginea a ceea ce numim de obicei suflet…

Fi-va Dumnezeu altceva decît o încercare de a-mi îndestula nevoia infinită de Muzică?

Cel ce iubeşte mistica, muzica şi poezia este neapărat o natură erotică, un voluptuos rafinat şi care, negăsind satisfacţie deplină în iubire, recurge la delicii ce depăşesc viaţa. Dacă ai atinge absolutul în dragoste, la ce ai umbla în goană după voluptăţi prelungi şi delicate? Nu le-ai putea simţi nevoia şi, dacă te-ar interesa abstract, ele nu ţi-ar putea sugera o pasiune durabilă şi intensă.

În iubirea împlinită – cu toate vulgarităţile inerente – trăim aspiraţia spre alte lumi ca o distracţie, ca un pretext. Şi atunci cum ar deveni muzica, mistica sau poezia substanţă a vieţii?

Saltul din lume presupune un exces de individualizare. Tot aşa, orice voluptate care înlocuieşte iubirea directă, legală şi obligatorie a genului uman.

Nu se poate concepe forţă fără boală. Nu în zadar oamenii cei mai primejdioşi sînt acei a căror sănătate e atinsă.

Istoria e mînată de oameni care-şi pipăie necontenit pulsul.

Elementele care definesc boala: excesul conştiinţei; paroxism de individuaţie; transparenţă organică; luciditate crudă, energie proporţională „pierderii“; respiraţie în paradox; religiozitate vegetativă, reflexă; orgoliu visceral; vanitate rănită a cărnii; intoleranţă; delicateţe de înger şi bestialitate de călău.

Un Dumnezeu care cerşeşte la poarta Raiului pare a fi orice bolnav. De altfel, nu e ca şi cum s-ar fi infiltrat în fiecare din celulele lui un paradox? Boala este o stare de inspiraţie a ţesuturilor, o manie de grandoare a cărnii, un patos imperialist al sîngelui.

Cînd o parte din trup se-mbolnăveşte sau cînd te-mbolnăveşti întreg, ai impresia c-a pornit natura să gîndească. Un maximum de pozitivitate al negativului, o limită înspre spirit a măruntaielor, un efort dialectic al materiei, o străduinţă abstractă a imediatului.

Fără boală – şi acum am fi în rai. Patologia se ocupă de stările geniale ale naturii.

Sănătatea este o absenţă de intensitate. Teama de boli nu consistă decît în tulburarea ce-o simţim în faţa unei plenitudini pentru care n-am fost pregătiţi şi care ne înspăimîntă, fiindcă nu sîntem obişnuiţi decît cu prezenţa neutră a echilibrului, pe cînd boala este o forţă mărită de vecinătatea nimicului.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 100 )

Lenea e un scepticism al cărnii.

Nevoia de a dovedi o afirmaţie, de-a vîna argumente în dreapta şi-n stînga presupune o anemie a spiritului, o nesiguranţă a inteligenţei şi a persoanei în genere. Cînd un gînd te năpădeşte cu putere şi violenţă, el izvorăşte din substanţa existenţei tale; a-l dovedi, a-l împresura în argumente înseamnă a-l slăbi şi a te îndoi de tine. Un poet sau un profet nu demonstrează, fiindcă gîndul lor este fiinţa lor; ideea nu se deosebeşte de existenţa lor. Metoda şi sistemul sînt moartea cugetului. Pînă şi Dumnezeu gîndeşte în fragmente; în fragmente absolute.

De cîte ori încerci a dovedi ceva, te aşezi în afara gîndirii, alături de ea, nu deasupra ei. Filozofii trăiesc paralel ideilor; le urmăresc răbdători şi cuminţi şi, dacă se întîlnesc uneori cu ele, nu sînt totuşi niciodată în ele.

Cum poţi vorbi de suferinţă, de nemurire, de cer şi de pustiu, fără să fii suferinţă, nemurire, cer şi pustiu?

Un gînditor trebuie să fie tot ce spune. Aceasta se învaţă de la poeţi şi de la voluptăţile şi durerile ce le încerci trăind.

Vidul lăuntric e ca o muzică fără sunete, un cîntec fără glas. Nesonora lui tălăzuire se interpune tainic între noi şi lume şi ne separă de viaţă în mijlocul vieţuirii şi de moarte în mijlocul muririi. Spre ce suferindă înălţare se îndreaptă duhul fiinţării? De ce ne doare orice apropiere şi de ce se-nsufleţeşte respiraţia pentru tot ce-i depărtat?

Unde-s braţe crude de muiere să-ţi strîngă oasele, tremurînd de gînd, şi tu să-ţi pleci urechea pe bătăile inimii ei îmbătate, nutrindu-ţi groaza scumpă şi voluptuos neconsolată?!

Cînd ochii mi se-nchid şi marginile mele le-ntind spre marginile lumii, ce auz misterios îmi descifrează în zare un cor de copii nebuni?

…În incerta veşnicie a unei după-amieze de vară, vocea spartă a unui puşti te tulbură mai mult ca rugăciunea unui dement sau ca surîsul irevocabil al unui sinucigaş.

Un gînditor n-are drept să se contrazică mai mult decît viaţa.

N-are rost să fii decît poet, matematician sau general.

S-ar putea ca femeile să nu existe decît pentru a îmbogăţi inspiraţia şi s-ar putea, mai mult, ca lumea să nu fie decît un pretext al poeziei.

Nici cerul şi nici pămîntul nu l-au cîntat poeţii, ci un fel de nonlume existentă în melancolii.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 99 )

În freamătele de singurătate, eşti năpădit de senzaţia de a fi plămădit din altă substanţă decît lumea. Şi oricîte întîmpinări abstracte ai găsi izolării tale, practic nu poţi trece peste un dureros ireductibil. Oamenii par victime ale unei erori cu neputinţă de împărtăşit, iar firea – un gol menit pasiunii tale de rătăcire. Ce s-a mărit în tine, de nu mai încapi în fiinţă? Veşnicia-i prea mică pentru un suflet nebun şi vast, dezacordat, prin infinit, de fire. Ce să mai răzbată în el dintr-o lume amuţită?

Un gînd seacă mări, dar nu poate usca o lacrimă: umbreşte aştrii, dar nu poate lumina alt gînd; – o aureolă de nemîngîiere.

Dintr-un minus de vitalitate rezultă luciditatea, ca orice lipsă de iluzie. A-ţi da seama nu merge în direcţia vieţii; a fi în clar cu ceva, mai puţin. Eşti cîtă vreme nu ştii că eşti. A fi înseamnă a te înşela.

Cînd existenţa ţi se pare suportabilă, orice poet e un monstru. (Poezia are întotdeauna un sens ultim sau nu e poezie.)

Eşti om pînă în clipa-n care oasele încep să-ţi scîrţîie de tristeţe… După aceea, ţi se deschid toate drumurile.

Fără dorul de moarte, n-aş fi avut niciodată revelaţia inimii.

Cînd îmi port mîna pe coaste ca pe o mandolină, senzaţia morţii ia contur de nemurire.

Iar cînd nimic îmi spune totul, simţurile se aprind într-un suflet gol. Şi atunci, nimicul femeii supravieţuieşte nimicului lumii.

Din ce găseşti mai puţine argumente spre a trăi, din aceea te legi mai mult de viaţă. Căci dragostea ce i-o arătăm n-are valoare decît prin tensiunea absurdului.

Moartea, avînd de partea ei totul, a încetat să mai convingă. Sprijinul raţiunii i-a fost fatal.

Lipsa de argumente a salvat viaţa. Cum ai rămîne rece în faţa unei atari sărăcii?

E mai uşor să faci biografia unui nor decît să spui ceva despre om. Şi cum ai spune ceva, cînd despre el orice e valabil?

Cu bunăvoinţă, Dumnezeu încape într-o definiţie; omul, nu. Acestuia totul i se aplică, totul îi „merge“, ca oricărui lucru ce este şi nu este.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 98 )

Dar conştiinţa individuaţiei ne-ar înţepeni în lume, fiindcă ne-ar descoperi nemilos un loc de care greu ne-am putea mîndri, aşa încît sîntem pierduţi fiindcă nu ne ştim marginile – şi-am fi poate şi mai mult, dacă le-am şti.

Omul îşi dibuieşte soarta, mîndru şi trist de a nu o găsi. Numai dezastrul dezvăluie micimea individuaţiei: căci în el încerci nemîngîierea de a vedea că te mărgineşti cu toate şi în primul rînd cu tine.

Gînditorii care n-au meditat asupra omului nu ştiu ce înseamnă a suferi pentru cunoaştere şi a-ţi semna sentinţa prin fiecare gînd sau a-ţi astîmpăra avînturile într-o tristeţe orgolioasă.

Antropologia e un amestec de zoologie şi psihiatrie. Poţi construi utopii – privind doar florile. Paradisul nu-i un apendice al botanicii?

Voluptatea ne scoate din lume, în deosebire de plăcere, care, neadresîndu-se decît simţurilor, e lipsită de culoare religioasă. Nimic nu ne aduce aminte mai mult de cer ca fiorurile prin care am vrea să-l uităm.

Doar prin moarte încetează omul de a fi o buruiană a devenirii şi cîştigă ceva din boala pură a florilor. – Şi precum gîndurile izvorăsc dintr-un amurg fraged al cărnii, aşa florile dintr-o anemie visătoare a materiei.

Ca să crezi nestrămutat în om trebuie să nu fii capabil de introspecţie şi să nu cunoşti istoria. Numai un psiholog şi un istoric au dreptul să dispreţuiască „idealurile“.

Într-un gol vital, nimic nu se întîmplă şi nimic nu „trece“. Dorinţa creează timpul. Şi de aceea în absenţa lăuntrică, în liniştea pustie a poftelor, în deşertul setei şi în muţenia sîngelui ţi se descoperă deodată lipsa vastă a vremii şi iluzia curgerii ei. Iar cînd un ceas de catedrală veche marchează ora în noapte, bătăile lui ne dezvăluie şi mai dureros fuga din lume a timpului. Atunci, imensitatea-i un suspin etern al clipei, în care ni se-ngroapă cugetul şi trupul.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 97 )

Cînd toate gîndurile s-au înecat în sînge, din filozof te pomeneşti un avocat al inimii.

Privind infinitatea calmă a cerului senin: oare cum de există răul? – Şi a-ţi afunda apoi cugetul în azur, pentru a descoperi că numai visul ne poate despărţi de prospeţimea eternă a răului – beţie negativă a devenirii.

Cerul a precedat oamenii, poezia a „existat“ înaintea lor. Cum de-au putut ei rămîne înapoi, cînd o privire fugară spre întinderi albastre este izvor de delir? Cerul ne-a luat-o înainte – şi de nu interveneau poeţii, el se închidea în sine, rămînînd ca noi să ne zărim în ochi – în epavele lui – şi să ne mîngîiem în naufragiul de poezie care-i privirea omenească.

Conştiinţa neantului împreunată cu dragostea de viaţă?

Un Buddha de bulevard…

O idee stinge o plăcere şi creează o voluptate. Aţipind reflexele, trezeşti reflexiile. Gîndeşti doar cînd se opreşte viaţa.

De cîte ori o fiinţă nu se poate „aşeza“ în fire, se află în prezenţa Răului. Tot ce ratează derivă din el – şi el fiind imanent devenirii, toate fiinţele au de luptat cu el.

În măsura în care Dumnezeu nu este aşezat în sine, prin ce este deficient condiţiei lui participă la rău. De altfel, nu-i el marele Ratat?

Cît despre om, căutîndu-şi soarta de la Adam încoace, şi-a cîştigat o demnitate din lupta cu răul. Ratarea lui are ceva înviorător şi eroic: nefiind prezent ca fiinţă, neavînd nici un loc în fire, el şi-a creat o condiţie din lipsa lui de condiţie, încît nimeni nu poate spune încă dacă omul e un ceva, un nimic sau un tot.

Cu toţii ştim sau bănuim ce-i un animal sau un Dumnezeu. În tot cazul, ei „sînt“. Dar omul nu este; căci nu-i el un agent de legătură între lumi? O! dac-ar fi! Dar acest condiţional e definiţia însăşi a Răului.

Într-o teologie „serioasă“, care ar încerca să salveze în mod absolut pe Dumnezeu, răul nu-şi găseşte o explicaţie valabilă. Teodiceele s-au dovedit nemulţumitoare în faţa acestei piedici esenţiale.

Existenţa răului transformă pe Atotputernic într-un Absolut hodorogit. Devenirea i-a mîncat misterul şi puterea.

Răul nu e comparabil decît cu un Dumnezeu… laic.

Omul nu ştie pînă unde se poate întinde şi cît ţin graniţele lui. Uităm în fiecare clipă fatalitatea individuaţiei şi trăim ca şi cum am fi tot ce vedem. Fără această înşelăciune, orice am face ne-ar descoperi marginea noastră.