Legile lui Murphy ( 131 )


murphy

 

Pe un inel cu multe chei, intodeauna se va gasi o cheie care nu deschide nimic.

Clasorul cu timbre ( 1065 )


SM200445

Imagine

Epoca de aur ( 83 )


12540597_1131828893522371_9053727653357248426_n

Imagine

Clasorul cu timbre ( 1064 )


rsa-protea-coil-stamps

Imagine

Plic prima zi ( 347 )


478627758

Imagine

Clasorul cu timbre ( 1063 )


rombul_M

Imagine

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 88 )


Ce l-o fi mînat pe Diogene înspre catastrofala ruptură de farmecul naiv, delicat şi învăluitor al existenţei? Ce l-o fi aruncat în situaţia de criminal al erorilor indispensabile vieţii? Nu-i datorăm lui un minus de iluzie de care ne fălim, îndureraţi? Ce consolare i-o fi lipsit sau în mijlocul căror mîngîieri a fost întrerupt, dezbinîndu-se fericirea la care a trebuit să fie sensibil, chiar de s-a născut cu vocaţie de osîndit? Şi un monstru se naşte cu înclinări spre fericire, ce nu le poate pierde chiar dacă ea l-a abandonat.

Ce ne împiedică în viaţă de la cinism chiar atunci cînd mintea ne împinge şi ne sileşte? Ce ne mărgineşte impertinenţa ultimă a cunoaşterii?

Să mai amintim dragostea, generatoarea erorilor fecunde?

Orice pas în iubire intimidează cunoaşterea şi o obligă să meargă modest alături sau la marginea noastră. Micşorarea lucidităţii este un semn de vitalitate a dragostei.

Cînd însă ceva a intervenit şi a dezlănţuit luciditatea într-un imperiu vast cît fiinţa, dragostea se retrage înfrîntă şi buimăcită. Şi cînd acel „ceva“ este o fiinţă, sau poate mai multe, pe care le-ai pierdut la vîrsta înşelăciunilor, golul urmînd permite întinderea nemiloasă a cugetului rece şi distrugător. În mod firesc, nimeni nu poate moşteni atîta veghe încît să lunece în cinism, ci în cursul vieţii decepţiile fac lumea străvezie, încît vezi, pînă la fund, ceea ce n-ar fi trebuit decît să mîngîi. Noi nu cunoaştem viaţa lui Diogene la epoca în care nefericirea în dragoste hotărăşte cursul reflexiei. Ce importanţă ar avea însă să ştim pe cine a pierdut, cînd ştim prea bine ce a pierdut şi unde duce această pierdere.

De-aş putea deveni fîntînă de lacrimi în mîinile lui Dumnezeu! Să mă plîng în el, şi el să se plîngă în mine!

Prin pasiune şi fericire, învingem caracterul de relativitate al vieţii şi o proiectăm în Absolut. Aşa devine ea un Apocalips zilnic…

Există o măreţie resemnată pe care n-o cunoşti decît surprins de tulburarea morţii în mijlocul bulevardelor… Sau acea îngrijorare somptuoasă, care te cuprinde pe străzile cenuşii ale Parisului de cîte ori te-ntrebi dac-ai fost vreodată, şi casele-nclinate şi bătrîne ce-ţi dau răspunsul negativ al agoniei lor…

Mijloacele de a învinge singurătatea nu fac decît s-o mărească. Vrînd a ne îndepărta de noi înşine prin dragoste, beţie sau credinţă, nu reuşim decît a ne adînci identitatea. Eşti mai mult tu însuţi în preajma femeii, a băuturii sau a lui Dumnezeu. Pînă şi sinuciderea nu-i decît un omagiu negativ ce ni-l aducem nouă.

Previous Older Entries