Photo Album ( 754 )


15179052_872186072918456_1327394946184004103_n

Anunțuri

Imagine

Insecte ( 11 )


plosnita_de_pat

Plosnita

Aspect: 4-8 mm lungime; culoare roşu — ruginiu până la maro închis; picioarele şi antenele sunt gălbui; corpul este aplatizat dorsoventral (spatele şi abdomenul); aripile au fost reduse la forma şi dimensiunea unor solzi, care sunt retezaţi la spate; de aceea ploşniţele de pat nu pot zbura; antenele sunt compuse din patru segmente, având segmentul de bază foarte scurt; stadiile larvare sunt foarte asemănătoare insectelor adulte, deoarece suferă o metamorfoză hemimetabolă.

Biologie: O femelă depune zilnic între unu şi 12 ouă. Pe parcursul vieţii, femela depune 200-300 de ouă. Acestea sunt prinse şi lipite în locul de clocire (crăpături, pe haine sau draperii sau în spatele tablourilor) printr-o secreţie solubilă în apă. La o temperatură de 25° C evoluţia de la stadiul de ou la cel de insectă adultă durează circa 4-6 săptămâni, iar larvele eclozează în două săptămâni. Ploşniţele de pat trec prin cinci stadii larvare. După fiecare năpârlire larvele trebuie să se hrănească cu sânge. În acest sens ele preferă sângele de om, dar se hrănesc şi cu sânge de mamifere mici şi păsări. După fiecare etapă de hrănire cu sânge, insectele pot rezista perioade lungi fără hrană. Ploşniţele sunt insecte nocturne, pe timp de zi ascunzându-se în găuri si crăpături.

Răspândire: Se presupune că ploşniţa de pat este originară din Asia şi că ea s-a răspândit în toată lumea datorită oamenilor. În Europa centrală şi de est ea apare numai în casele oamenilor şi în coteţele de păsări domestice.

Dăunător: Intră în categoria agenţilor supărători, fiind totodată şi dăunătoare pentru igiena şi parazit. Ele ies noaptea din ascunzişuri şi vin la oamenii care dorm, pentru a se hrăni cu sângele lor. Pe deasupra ele nu  găsesc de obicei din prima un vas de sânge, ceea ce duce la încercări repetate, care lasă o serie de urme de înţepături pe pielea omului, asemănătoare unui traseu. înţepăturile sunt observate abia la trezirea din somn. Persoanele sensibile fac, în urma înţepăturilor, un fel de urticarie şi au o senzaţie intensă de mâncărime în acele zone. Aceste simptome sunt cauzate de o secreţie anti coagulantă, pe care ploşniţa o injectează când înţeapă, pentru a împiedica coagularea  sângelui. Prin scărpinat, locul înţepăturii se poate infecta. La oamenii extrem de sensibili pot apărea chiar şi tulburări de vedere. Ploşniţa de pat poate transmite de asemenea şi hepatita B. Pe lângă aceasta s-a mai constatat Ia ploşniţe şi prezenţa altor viruşi, printre care şi hepatita C şi HIV. Transmiterea acestor viruşi la om nu a putut fi încă dovedită ştiinţific.

Insecte ( 10 )


Carabusul

 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Sub această denumire sunt cunoscute mai multe specii de gândaci din familia Scarabaeidae. Cele mai importante specii din Europa centrală şi de est sunt cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha) şi cărăbuşul de pădure (Melolontha hippocastani). Ceva mai rar poate fi întâlnit în aceste zone şi cărăbuşul Melolontha pectoralis.

Aspect: 20-30 mm lungime; capul, platoşa gâtului şi partea posterioară a corpului, precum şi partea inferioară sunt de culoare neagră; aripile (elitrele) sunt maro şi prezintă nişte ridicături longitudinale, bine formate; pe cap este inserată o pereche de antene îndoite, care la masculi prezintă la capăt 7 franjuri lungi, ca nişte frunzuliţe; antenele femelelor prezintă numai 6 franjuri asemănătoare, dar ceva mai scurte; larvele ajung până la 65 mm lungime; sunt albicios — galbene şi rotunjite în zona abdominală (formă specifică larvelor de cărăbuş); ele au 3 perechi de picioare ce pornesc din zona toracică, iar capul lor este maroniu şi clar delimitat de restul corpului.

Carabus_auratus

Biologie: Perioada de zbor a cărăbuşilor are loc în aprilie şi mai, iar atunci aceştia roiesc în zbor pe la amiază şi pe înserat. După o perioadă de hrănire femela cărăbuş depune aproximativ 10-30 de ouă rotunde şi gălbui, dispuse în grămezi, la 5-25 cm adâncime în pământ. Apoi femela zboară din nou în pădure, livezile cu pomi fructiferi sau în grădini, pentru a se hrăni. După această fază de hrănire ea mai depune încă un rând de ouă, însă într-un număr mai mic decât prima dată. Ea depune aproximativ 20 de ouă în această etapă. După o a treia fază de hrănire, femela depune al treilea rând de ouă, în cantităţi şi mai reduse. După 4-6 săptămâni evoluţia embrionară se încheie, iar larvele eclozează. Acestea au nevoie de 3-5 ani, pentru a realiza transformarea în pupă, iar mai apoi metamorfoza în cărăbuşi adulţi. Larvele se hrănesc cu substanţe humoase şi cu rădăcini de plante. în ultimul stadiu de larvă transformarea în pupă are loc vara, iar cărăbuşul tânăr eclozează deja la sfârşitul verii. Acesta mai întâi iernează, după care, în primăvara următoare iese din pământ.

Răspândire: Cărăbuşii sunt răspândiţi în aproape toată Europa. Pot fi găsiţi pe diverse specii de foioase, precum arţar, stejar, fag, mesteacăn, scoruş, plop, nuc, castan, pomi fructiferi, precum şi pe conifere, cum este zada şi duglas verde. Pe lângă acestea, cărăbuşii mai atacă şi diferite ierburi, castraveţi, sfeclă şi salate.

 

Insecte ( 9 )


Cosasul

Ordinul: Orthoptera
Familia: Tettigoniidae
Genul: Saga

STATUT conform UICN: Specie amenintata cu disparitia. Endangered (EN).
CARACTERIZAREA IMAGO. Capul este obtuz. Antenele sunt filiforme, foarte lungi (mai lungi decat corpul). Fruntea este abrupta. Marginea posterioara a protoracelui prezinta o bordura ingusta. Tibiile picioarelor anterioare si mijlocii sunt inzestrate cu 10-11 spini. Aripile anterioare si posterioare sunt foarte reduse sau chiar lipsesc. Corpul foarte alungit, verde, galbui-brun, la partile laterale cu cate o dunga mai deschisa decat fondul general. Lungimea corpului – 53-80 mm; lungimea ovipozitorului – 34-36 mm.

HABITAT. Prefera suprafetele nevalorificate din teritoriile stepicole.
BIOLOGIE SI ECOLOGIE. Specia se reproduce prin partenogeneza (dezvoltarea din oua nefecundate), astfel masculii nu sunt cunoscuti. Femela depune in sol ~ 7 oua, aranjandu-le la adancimi diferite. Ovipozitarea decurge exclusiv in timpul zilei. Perioada de ovipozitare dureaza pana toamna. Larvele eclozate din oua parcurg 8 stadii de dezvoltare. Atat larvele, cat si adultii sunt pradatori polifagi consumand diferite specii de insecte (coleopere mici, plosnite, etc.). Specie nocturna.
AREAL. Europa de Sud, Asia. Specia a fost semnalata in Franta de Sud, Elvetia, Italia, Rusia, Ucraina, Regiunea Balcanica, Georgia, Armenia, Cazahstan, Chirghizia.

Insecte ( 8 )


Albina

Traieste pe toate continentele in afara de Antartica. Ii plac zonele calduroase. Pentru unele dintre ele desertul este cel mai bun.

Unele albine sunt singuratice dar altele traiesc in grup intr-o formatiune numita “roi”. Casa pe care si-o construiesc se numeste “stup”. Roiul este clar structurat: albina regina, adica matca, este singura care lasa oua si nu munceste, albinele muncitoare se ocupa cu strangerea polenului si a nectarului, obtinerea si stocarea mierii si curatenia stupului iar trantorii nu au ac si au rol numai de inmultire. Dupa inmultire trantorul este omorat si impachetat in ceara. Trantorii sunt alesi astfel: regina care este mai usoara decat trantorul si poate zbura mai sus decat acesta, zboara la inaltime iar cel ce poate zbura alaturi de ea este ales. In stup mai sunt si albine care stau de paza. Ele pazesc stupul de trantor, urs si soarece.

Ca toate insectele, albina are corpul impartit in trei parti: capul, toracele si abdomenul. Corpul este mic si pufos, acoperit cu un par scurt si foarte des. Pe unele dintre picioare are cosulete in care strang polenul florilor. Binenteles ca are aripi dar si un ac localizat la capatul abdomenului langa punguta cu venin.

Pentru proteine, mananca polenul florilor si ca sa aiba energie si putere de munca mananca nectarul si uleiul din flori.

Poate fi foarte micuta, de 3 cm, dar poate fi si marisoara pentru o insecta (4cm), si nu cantareste prea mult.

Ea este colorata in mai multe culori: cu negru, cu galben sau portocalie, chiar cu urme de albastru sau verde.

Ca sa apere stupul, albinele sun gata sa-si dea viata, asa ca inteapa cu acul din abdomen pe orcine ce i se pare un musafir nepoftit.

Oamenii de stiinta cred ca sunt 20.000 de specii de albine in lume. Anumite specii nici nu s-au descoperit iar altele nu au un nume stabilit. Tot ei spun ca albina este cea mai importanta insecta care ajuta plantele sa se inmulteasca deoarece ea cara polen din floare in floare. Ele isi comunica una alteia locul cu polen prin dansuri numai de ele stiute.

Ele inteapa numai daca isi simt stupul atacat. In 5 minute, o intreaga colonie poate omori prin intepaturi o vaca. Dupa ce albina inteapa ca sa se apere, odata cu pierderea acului, ea va muri. O colonie poate avea intre 50.000 si 60.000 de albine muncitoare. Albinele muncitoare culeg nectarul florilor pe care il prelucleaza in miere in tubul lor digestiv. Ele isi construiesc stupul din ceara pe care o secreta din abdomen. Se estimeaza ca intr-un an o colonie de albine poate produce 180-225 kg de miere. O regina poate face si 3.000 de oua intr-o singura zi.

Insecte ( 7 )


Gindacul rinocer

Ordinul: Coleoptera
Familia: Scarabaeidae
Subfamilia: Dynastinae
Genul: Oryctes

STATUT conform UICN: Specie cu risc redus, periclitata. Lower Risk (LR), Near Threatened (nt).
CARACTERIZAREA IMAGO. Corpul robust, alungit, partea sa dorsala este glabra, castanie mai mult sau mai putin inchis, cu luciu de lac, iar partea ventrala castanie-roscata, cu pubescenta roscata. Dimorfismul sexual la aceasta specie este foarte pronuntat.
Masculul are capul cu un corn puternic, lung, arcuit inapoi; pronotul formeaza anterior o panta concava, marginea superioara a acesteia cu cate un dinte lateral obtuz si cu unul median; lungimea corpului variaza in limita 26-41 mm.
Femela are fruntea cu o convexitate prevazuta cu un tubercul conic, ascutit; pronotul punctat rugos si des la partea anterioara si cu punctuatie simpla la cea posterioara, are o impresiune anterioara, marginita posterior printr-un val; lungimea corpului – 23-43 mm.

HABITAT. Specia se intalneste in zona silvica, de silvostepa, precum si in teritoriile stepicole.
BIOLOGIE SI ECOLOGIE. Ciclul reproductiv dureaza 4 ani. Larvele se dezvolta in composturi vegetale si materii vegetale in descompunere, deseori in lemnul putrezit al diferitor esente cu frunze cazatoare. Se hraneste cu radacinile diferitor plante. Adultii sunt activi in decursul perioadei aprilie-august si supravietuiesc doar un singur an. Specia a fost semnalata zburand la sursele de lumina.
AREAL. Specia este raspandita in Europa (Austria, Belgia, Danemarca, Germania, Olanda, Polonia, Romania, Rusia, Ungaria, tarile baltice, etc.), Crimeea, Caucazul de Nord, Asia Mijlocie, Cazahstanul de Nord, Siria, Iran, Siberia de Vest, Africa de Nord.
MASURI DE PROTECTIE SI CONSERVARE. Protejarea arborilor batrani din padurile de foioase; interzicerea colectarii speciei de catre colectionarii amatori.
Specia este inclusa in anexele Conventiei de la Berna ca specie rara si amenintata cu disparitia.

Insecte ( 6 )


Capusa

Aspect: 2, 5 – 4 mm lungime; femelele sunt de obicei mai mari decât masculii; după o perioadă în care se hrănesc cu sânge, femelele ajung până la 14 mm lungime şi la o greutate de 500 de ori mai mare decât cea iniţială; corpul este, în mod tipic, compus din două segmente şi are culoarea roşu — maro, galben — maro sau gri — maro; capul, maxilele aparatului bucal şi cele 4 perechi de picioare au în general o culoare mai închisă decât restul corpului; maxilele aparatului bucal sunt specializate pentru supt şi înţepat şi sunt formate din pedipalpi, asemănători unor măciuci, chelicere şi un orificiu bucal circular pentru supt, numit con bucal (hipostom), care este prevăzut cu cârlige ascuţite şi prin care căpuşele se hrănesc cu sânge.

Biologie: după o perioadă de hrănire intensivă, femelele depun 1000 -3000 de ouă în pământ. In primele stadii larvare, larvele care ies din ou, au doar trei perechi de picioare; abia stadiile târzii de nimfă au, precum căpuşele adulte, patru perechi de picioare. Durata evoluţiei de la stadiul de ou la cel de căpuşă adultă depinde de temperatură şi se întinde pe 1-3 ani. In fiecare stadiu de evoluţie (larvă, nimfă, animal adult) căpuşa se hrăneşte numai o dată cu sângele unei gazde adecvate. Căpuşele îşi găsesc gazde cu ajutorul chemoreceptorilor (organe speciale) aflaţi pe segmentul inferior al perechii anterioare de picioare. Cu ajutorul acestui chemoreceptor căpuşele pot percepe substanţele, pe care gazdele le eliberează prin respiraţie sau transpiraţie, precum dioxidul de carbon, azotul, acidul butiric şi acidul lactic etc, fiind capabile să localizeze respectiva gazdă. Astfel, dacă o gazdă trece prin iarba sau frunzişul unde se află o căpuşă, aceasta se lipeşte de ea, ajungând astfel pe organismul gazdă. În general, mamiferele mici (de exemplu: şoareci) şi păsările servesc drept gazde larvelor şi nimfelor de căpuşe, pe când cele adulte se pot aşeza şi pe mamifere mari, inclusiv pe oameni, cărora apoi încep să le sugă sângele. Cu scopul de a se hrăni, ele caută un o zonă potrivită, unde pielea este mai subţire. Acolo căpuşa face, cu ajutorul chelicerelor, o gaură în piele, în care îşi introduce hipostomul. Acesta este prevăzut cu multe cârlige ascuţite, tocmai pentru a împiedica alunecarea hipostomului în afară pielii. Apoi căpuşa eliberează o secreţie, care, pe de-o parte, conţine substanţe anticoagulante, care împiedică coagularea sângelui gazdei, şi care, pe de altă parte, conţine şi substanţe antiinflamatorii. Larvele se hrănesc cu sângele gazdelor lor timp de 4 -5 zile. După stadiul de larvă urmează cel de nimfă, când căpuşa în devenire mai creşte în dimensiuni. Nimfele se hrănesc cu sângele gazdelor lor vreme de 3-5 zile. Resursele de energie astfel formate servesc evoluţiei ulterioare şi care nu mai constă în stadii de nimfă. Astfel larvele şi nimfele după ce se hrănesc, se lasă să cadă pe jos şi încep să-şi caute o ascunzătoare potrivită în sol, de obicei sub frunze, unde năpârlesc şi îşi continuă creşterea. Pe timp de iarnă, procesul evoluţiei este suspendat, urmând a fi reluat abia la începutul anului următor. Etapa de hrănire durează la adulţi ceva mai mult decât la larve şi nimfe. Resursele de energie acumulate în acest fel servesc repoducerii. Astfel, după ce se hrănesc, femela şi masculul se găsesc cu ajutorul feromonilor (substanţe de atragere sexuală), iar odată întâlniţi, încep actul de reproducere. Masculii mor la scurt timp după consumarea actului, în timp ce femelele îşi depun mai întâi ouăle şi abia după aceea mor şi ele.

Răspândire: Sunt răspândite în Europa centrală, de est şi de nord, in Asia, America de nord şi Australia. În natură, căpuşele se hrănesc cu sângele animalelor sălbatice sau domestice, precum şi cu cel al oamenilor. În casele oamenilor ele stau numai pe pielea oamenilor sau în blana animalelor de companie sau domestice. Împreună cu gazdele, ce le servesc şi drept vectori (mijloace de transport), căpuşele pot coloniza grădinile oamenilor.

Dăunător: Tipic dăunător pentru igienă. În locul înţepăturii, după ce căpuşa a căzut sau a fost îndepărtată, poate apărea, din cauza reacţiilor alergice la saliva căpuşei, o leziune urticariană, caracterizată prin senzaţii accentuate de mâncărime şi cu un centru de necroză. Căpuşa poate fi periculoasă, deoarece este purtătoare de arboviruşi şi agenţi patogeni ai bolii Lyme (borelioză). Dacă se transmit la om agenţii patogeni ai bolii Lyme (Borrelia burgdorferi), acesta se poate îmbolnăvi uşor de această boală. Boala se desfăşoară în diferite etape, care sunt fiecare caracterizate de simptome specifice. În primă fază, la 60-80% din persoanele infectate, apare în zona muşcăturii, o înroşire a pielii (Erythema chronicum migrans), care se extinde treptat. In această etapă, oamenii bolnavi se simt slăbiţi, au dureri de picioare şi de mâini, li se inflamează glandele limfatice sau prezintă simptome de gripă. După aproximativ 6 săptămâni de la infectarea cu bacterii, se ajunge la a doua etapa de evoluţie a bolii, care se caracterizează prin simptome, cum ar fi de exemplu pareze parţiale, poliartrită, pericardită şi nevrite precum şi tulburări ale ritmului cardiac, care pot fi chiar fatale. Simptome de reper în această fază a bolii mai sunt şi paralizia unui nerv al feţei (paralizie facială) sau durerile radiculare. În a treia etapă a bolii, care începe la aproximativ doi ani de la infectare, au loc modificări ale creierului asemănătoare celor ce acompaniază boli precum sifilisul sau scleroza multiplă. În cazul în care, după o invazie de căpuşe, se observă una sau mai multe simptome din cele descrise anterior, trebuie mers neapărat la medic, în cel mai scurt timp posibil, pentru ca, în eventualitatea unei infecţii cu agenţii patogeni ai bolii Lyme, să se înceapă cât mai repede tratamentul corespunzător. Arboviruşii transmisibili prin căpuşe sunt agenţii patogeni ai meningoencefalitei de început de vară (virusul FSME). Aceşti arboviruşi apar la rozătoare, de la care sunt preluaţi de căpuşele ce se hrănesc cu sângele acestora. La schimbarea gazdei, căpuşele pot transmite aceşti viruşi şi la oameni, care, drept consecinţă, se îmbolnăvesc de meningoencefalită. Odată cu rozătoarele, s-au răspândit din estul Rusiei în toată Europa şi arboviruşii. Regiuni ce prezintă un risc ridicat de îmbolnăvire cu virusul FSME sunt estul Suediei, Polonia, Austria (mai ales în regiunea Karnten), pădurea bavareză şi turingiană, coasta mării Baltice, regiunea Mecklenburg şi alte zone învecinate. În funcţie de mediul în care se află, este infectată cu arboviruşi una la 20 de căpuşe, până la una la 500 de căpuşe. Viruşii sunt transmişi de la purtătoare la larvele lor, generaţiile care urmează păstrând astfel riscul ridicat al unei potenţiale transmiteri la oameni. Meningoencefalita cu virusul FSME prezintă următoarele simptome: timpul de incubaţie (durata de la momentul infectării până la declanşarea bolii) durează 2-28 de zile şi se desfăşoară fără simptome. Apoi urmează prima fază a bolii, ce durează 1- 8 zile şi care se caracterizează prin temperatură crescută (febră), oboseală, dureri de cap, mâini şi picioare, inflamarea gâtului, lipsa poftei de mâncare şi greaţă. După această fază urmează o perioadă fără febră şi fără simptome, care poate dura 1- 20 de zile. Apoi urmează a doua etapă a bolii, în care viruşii pătrund în creier. Această fază se caracterizează prin simptome grave, precum sensibilitate crescută la lumină, înceţoşarea privirii, tensiune şi rigiditate extremă a gâtului, febră mare (peste 40 ° C, greaţă, paralizii şi tulburări ale ritmului cardiac. In această etapă a evoluţiei bolii, persoanele bolnave trebuie tratate în spital. Deoarece boala se tratează diticil pe cale medicamentoasă, sunt recomandate din punct de vedere medical măsuri profilactice active sau pasive, precum vaccinurile.

Prevenire: Persoanele, care fac excursii în natură, pot folosi substanţe preventive de protecţie împotriva insectelor, cum ar fi autan sau deda, aplicate direct pe piele, respectiv pe haine. După opririle în natură, oamenii trebuie să-şi controleze corpul de căpuşe. Căpuşele de obicei se pot înlătura imediat, înainte să apuce să străpungă pielea cu maxilele. În apartamente şi case căpuşa nu se poate înmulţi, aşa că nu există pericolul ca acestea să pătrundă în interior, decât prin animale de companie sau oameni. Căpuşele se răspândesc în grădini cu ajutorul mamiferelor mici şi păsărilor. De aceea se recomandă instalarea unui gard de sârmă cu ochiuri mărunte, înalt până la genunchi, alături de gardul principal şi să se îngroape o parte din el în pământ Animalele de companie, cum sunt câinii şi pisicile, se pot îmbolnăvi de asemenea de borelioză. De aceea trebuie luate şi pentru ele măsuri preventive de protecţie. Astfel este recomandabilă folosirea zgărzilor împotriva insectelor, cu care copiii nu trebuie să intre în contact. Animalele de casă trebuie controlate în mod regulat de căpuşe.

Combatere: O căpuşă ce tocmai a pătruns prin piele poate fi scoasă cu ajutorul unui cleşte special pentru scoaterea căpuşelor sau cu o pensetă ascuţită. Instrumentul trebuie să prindă între cleşti maxilele căpuşei, care sunt inserate în piele, şi, printr-o mişcare de dezşurubare, căpuşa să fie dezlipită. Trebuie evitată strivirea corpului căpuşei, deoarece făcând acest lucru, agenţii patogeni precum cei ai boreliozei şi arboviruşii pot fi eliberaţi direct în rana înţepăturii. Acesta este şi motivul pentru care căpuşele nu trebuie stropite cu ulei, vaselină etc. cât timp se află pe piele, întrucât acestea duc de asemenea la distrugerea corpului lor, împrăştiind agenţii patogeni în rană.

Previous Older Entries