Photo Album ( 754 )

Insecte ( 11 )

Plosnita

Aspect: 4-8 mm lungime; culoare roşu — ruginiu până la maro închis; picioarele şi antenele sunt gălbui; corpul este aplatizat dorsoventral (spatele şi abdomenul); aripile au fost reduse la forma şi dimensiunea unor solzi, care sunt retezaţi la spate; de aceea ploşniţele de pat nu pot zbura; antenele sunt compuse din patru segmente, având segmentul de bază foarte scurt; stadiile larvare sunt foarte asemănătoare insectelor adulte, deoarece suferă o metamorfoză hemimetabolă.

Biologie: O femelă depune zilnic între unu şi 12 ouă. Pe parcursul vieţii, femela depune 200-300 de ouă. Acestea sunt prinse şi lipite în locul de clocire (crăpături, pe haine sau draperii sau în spatele tablourilor) printr-o secreţie solubilă în apă. La o temperatură de 25° C evoluţia de la stadiul de ou la cel de insectă adultă durează circa 4-6 săptămâni, iar larvele eclozează în două săptămâni. Ploşniţele de pat trec prin cinci stadii larvare. După fiecare năpârlire larvele trebuie să se hrănească cu sânge. În acest sens ele preferă sângele de om, dar se hrănesc şi cu sânge de mamifere mici şi păsări. După fiecare etapă de hrănire cu sânge, insectele pot rezista perioade lungi fără hrană. Ploşniţele sunt insecte nocturne, pe timp de zi ascunzându-se în găuri si crăpături.

Răspândire: Se presupune că ploşniţa de pat este originară din Asia şi că ea s-a răspândit în toată lumea datorită oamenilor. În Europa centrală şi de est ea apare numai în casele oamenilor şi în coteţele de păsări domestice.

Dăunător: Intră în categoria agenţilor supărători, fiind totodată şi dăunătoare pentru igiena şi parazit. Ele ies noaptea din ascunzişuri şi vin la oamenii care dorm, pentru a se hrăni cu sângele lor. Pe deasupra ele nu  găsesc de obicei din prima un vas de sânge, ceea ce duce la încercări repetate, care lasă o serie de urme de înţepături pe pielea omului, asemănătoare unui traseu. înţepăturile sunt observate abia la trezirea din somn. Persoanele sensibile fac, în urma înţepăturilor, un fel de urticarie şi au o senzaţie intensă de mâncărime în acele zone. Aceste simptome sunt cauzate de o secreţie anti coagulantă, pe care ploşniţa o injectează când înţeapă, pentru a împiedica coagularea  sângelui. Prin scărpinat, locul înţepăturii se poate infecta. La oamenii extrem de sensibili pot apărea chiar şi tulburări de vedere. Ploşniţa de pat poate transmite de asemenea şi hepatita B. Pe lângă aceasta s-a mai constatat Ia ploşniţe şi prezenţa altor viruşi, printre care şi hepatita C şi HIV. Transmiterea acestor viruşi la om nu a putut fi încă dovedită ştiinţific.

Insecte ( 10 )

Carabusul

 

Sub această denumire sunt cunoscute mai multe specii de gândaci din familia Scarabaeidae. Cele mai importante specii din Europa centrală şi de est sunt cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha) şi cărăbuşul de pădure (Melolontha hippocastani). Ceva mai rar poate fi întâlnit în aceste zone şi cărăbuşul Melolontha pectoralis.

Aspect: 20-30 mm lungime; capul, platoşa gâtului şi partea posterioară a corpului, precum şi partea inferioară sunt de culoare neagră; aripile (elitrele) sunt maro şi prezintă nişte ridicături longitudinale, bine formate; pe cap este inserată o pereche de antene îndoite, care la masculi prezintă la capăt 7 franjuri lungi, ca nişte frunzuliţe; antenele femelelor prezintă numai 6 franjuri asemănătoare, dar ceva mai scurte; larvele ajung până la 65 mm lungime; sunt albicios — galbene şi rotunjite în zona abdominală (formă specifică larvelor de cărăbuş); ele au 3 perechi de picioare ce pornesc din zona toracică, iar capul lor este maroniu şi clar delimitat de restul corpului.

Biologie: Perioada de zbor a cărăbuşilor are loc în aprilie şi mai, iar atunci aceştia roiesc în zbor pe la amiază şi pe înserat. După o perioadă de hrănire femela cărăbuş depune aproximativ 10-30 de ouă rotunde şi gălbui, dispuse în grămezi, la 5-25 cm adâncime în pământ. Apoi femela zboară din nou în pădure, livezile cu pomi fructiferi sau în grădini, pentru a se hrăni. După această fază de hrănire ea mai depune încă un rând de ouă, însă într-un număr mai mic decât prima dată. Ea depune aproximativ 20 de ouă în această etapă. După o a treia fază de hrănire, femela depune al treilea rând de ouă, în cantităţi şi mai reduse. După 4-6 săptămâni evoluţia embrionară se încheie, iar larvele eclozează. Acestea au nevoie de 3-5 ani, pentru a realiza transformarea în pupă, iar mai apoi metamorfoza în cărăbuşi adulţi. Larvele se hrănesc cu substanţe humoase şi cu rădăcini de plante. în ultimul stadiu de larvă transformarea în pupă are loc vara, iar cărăbuşul tânăr eclozează deja la sfârşitul verii. Acesta mai întâi iernează, după care, în primăvara următoare iese din pământ.

Răspândire: Cărăbuşii sunt răspândiţi în aproape toată Europa. Pot fi găsiţi pe diverse specii de foioase, precum arţar, stejar, fag, mesteacăn, scoruş, plop, nuc, castan, pomi fructiferi, precum şi pe conifere, cum este zada şi duglas verde. Pe lângă acestea, cărăbuşii mai atacă şi diferite ierburi, castraveţi, sfeclă şi salate.

 

Insecte ( 9 )

Cosasul

Ordinul: Orthoptera
Familia: Tettigoniidae
Genul: Saga

STATUT conform UICN: Specie amenintata cu disparitia. Endangered (EN).
CARACTERIZAREA IMAGO. Capul este obtuz. Antenele sunt filiforme, foarte lungi (mai lungi decat corpul). Fruntea este abrupta. Marginea posterioara a protoracelui prezinta o bordura ingusta. Tibiile picioarelor anterioare si mijlocii sunt inzestrate cu 10-11 spini. Aripile anterioare si posterioare sunt foarte reduse sau chiar lipsesc. Corpul foarte alungit, verde, galbui-brun, la partile laterale cu cate o dunga mai deschisa decat fondul general. Lungimea corpului – 53-80 mm; lungimea ovipozitorului – 34-36 mm.

HABITAT. Prefera suprafetele nevalorificate din teritoriile stepicole.
BIOLOGIE SI ECOLOGIE. Specia se reproduce prin partenogeneza (dezvoltarea din oua nefecundate), astfel masculii nu sunt cunoscuti. Femela depune in sol ~ 7 oua, aranjandu-le la adancimi diferite. Ovipozitarea decurge exclusiv in timpul zilei. Perioada de ovipozitare dureaza pana toamna. Larvele eclozate din oua parcurg 8 stadii de dezvoltare. Atat larvele, cat si adultii sunt pradatori polifagi consumand diferite specii de insecte (coleopere mici, plosnite, etc.). Specie nocturna.
AREAL. Europa de Sud, Asia. Specia a fost semnalata in Franta de Sud, Elvetia, Italia, Rusia, Ucraina, Regiunea Balcanica, Georgia, Armenia, Cazahstan, Chirghizia.

Insecte ( 8 )

Albina

Traieste pe toate continentele in afara de Antartica. Ii plac zonele calduroase. Pentru unele dintre ele desertul este cel mai bun.

Unele albine sunt singuratice dar altele traiesc in grup intr-o formatiune numita “roi”. Casa pe care si-o construiesc se numeste “stup”. Roiul este clar structurat: albina regina, adica matca, este singura care lasa oua si nu munceste, albinele muncitoare se ocupa cu strangerea polenului si a nectarului, obtinerea si stocarea mierii si curatenia stupului iar trantorii nu au ac si au rol numai de inmultire. Dupa inmultire trantorul este omorat si impachetat in ceara. Trantorii sunt alesi astfel: regina care este mai usoara decat trantorul si poate zbura mai sus decat acesta, zboara la inaltime iar cel ce poate zbura alaturi de ea este ales. In stup mai sunt si albine care stau de paza. Ele pazesc stupul de trantor, urs si soarece.

Ca toate insectele, albina are corpul impartit in trei parti: capul, toracele si abdomenul. Corpul este mic si pufos, acoperit cu un par scurt si foarte des. Pe unele dintre picioare are cosulete in care strang polenul florilor. Binenteles ca are aripi dar si un ac localizat la capatul abdomenului langa punguta cu venin.

Pentru proteine, mananca polenul florilor si ca sa aiba energie si putere de munca mananca nectarul si uleiul din flori.

Poate fi foarte micuta, de 3 cm, dar poate fi si marisoara pentru o insecta (4cm), si nu cantareste prea mult.

Ea este colorata in mai multe culori: cu negru, cu galben sau portocalie, chiar cu urme de albastru sau verde.

Ca sa apere stupul, albinele sun gata sa-si dea viata, asa ca inteapa cu acul din abdomen pe orcine ce i se pare un musafir nepoftit.

Oamenii de stiinta cred ca sunt 20.000 de specii de albine in lume. Anumite specii nici nu s-au descoperit iar altele nu au un nume stabilit. Tot ei spun ca albina este cea mai importanta insecta care ajuta plantele sa se inmulteasca deoarece ea cara polen din floare in floare. Ele isi comunica una alteia locul cu polen prin dansuri numai de ele stiute.

Ele inteapa numai daca isi simt stupul atacat. In 5 minute, o intreaga colonie poate omori prin intepaturi o vaca. Dupa ce albina inteapa ca sa se apere, odata cu pierderea acului, ea va muri. O colonie poate avea intre 50.000 si 60.000 de albine muncitoare. Albinele muncitoare culeg nectarul florilor pe care il prelucleaza in miere in tubul lor digestiv. Ele isi construiesc stupul din ceara pe care o secreta din abdomen. Se estimeaza ca intr-un an o colonie de albine poate produce 180-225 kg de miere. O regina poate face si 3.000 de oua intr-o singura zi.

Insecte ( 7 )

Gindacul rinocer

Ordinul: Coleoptera
Familia: Scarabaeidae
Subfamilia: Dynastinae
Genul: Oryctes

STATUT conform UICN: Specie cu risc redus, periclitata. Lower Risk (LR), Near Threatened (nt).
CARACTERIZAREA IMAGO. Corpul robust, alungit, partea sa dorsala este glabra, castanie mai mult sau mai putin inchis, cu luciu de lac, iar partea ventrala castanie-roscata, cu pubescenta roscata. Dimorfismul sexual la aceasta specie este foarte pronuntat.
Masculul are capul cu un corn puternic, lung, arcuit inapoi; pronotul formeaza anterior o panta concava, marginea superioara a acesteia cu cate un dinte lateral obtuz si cu unul median; lungimea corpului variaza in limita 26-41 mm.
Femela are fruntea cu o convexitate prevazuta cu un tubercul conic, ascutit; pronotul punctat rugos si des la partea anterioara si cu punctuatie simpla la cea posterioara, are o impresiune anterioara, marginita posterior printr-un val; lungimea corpului – 23-43 mm.

HABITAT. Specia se intalneste in zona silvica, de silvostepa, precum si in teritoriile stepicole.
BIOLOGIE SI ECOLOGIE. Ciclul reproductiv dureaza 4 ani. Larvele se dezvolta in composturi vegetale si materii vegetale in descompunere, deseori in lemnul putrezit al diferitor esente cu frunze cazatoare. Se hraneste cu radacinile diferitor plante. Adultii sunt activi in decursul perioadei aprilie-august si supravietuiesc doar un singur an. Specia a fost semnalata zburand la sursele de lumina.
AREAL. Specia este raspandita in Europa (Austria, Belgia, Danemarca, Germania, Olanda, Polonia, Romania, Rusia, Ungaria, tarile baltice, etc.), Crimeea, Caucazul de Nord, Asia Mijlocie, Cazahstanul de Nord, Siria, Iran, Siberia de Vest, Africa de Nord.
MASURI DE PROTECTIE SI CONSERVARE. Protejarea arborilor batrani din padurile de foioase; interzicerea colectarii speciei de catre colectionarii amatori.
Specia este inclusa in anexele Conventiei de la Berna ca specie rara si amenintata cu disparitia.

Insecte ( 6 )

Capusa

Aspect: 2, 5 – 4 mm lungime; femelele sunt de obicei mai mari decât masculii; după o perioadă în care se hrănesc cu sânge, femelele ajung până la 14 mm lungime şi la o greutate de 500 de ori mai mare decât cea iniţială; corpul este, în mod tipic, compus din două segmente şi are culoarea roşu — maro, galben — maro sau gri — maro; capul, maxilele aparatului bucal şi cele 4 perechi de picioare au în general o culoare mai închisă decât restul corpului; maxilele aparatului bucal sunt specializate pentru supt şi înţepat şi sunt formate din pedipalpi, asemănători unor măciuci, chelicere şi un orificiu bucal circular pentru supt, numit con bucal (hipostom), care este prevăzut cu cârlige ascuţite şi prin care căpuşele se hrănesc cu sânge.

Biologie: după o perioadă de hrănire intensivă, femelele depun 1000 -3000 de ouă în pământ. In primele stadii larvare, larvele care ies din ou, au doar trei perechi de picioare; abia stadiile târzii de nimfă au, precum căpuşele adulte, patru perechi de picioare. Durata evoluţiei de la stadiul de ou la cel de căpuşă adultă depinde de temperatură şi se întinde pe 1-3 ani. In fiecare stadiu de evoluţie (larvă, nimfă, animal adult) căpuşa se hrăneşte numai o dată cu sângele unei gazde adecvate. Căpuşele îşi găsesc gazde cu ajutorul chemoreceptorilor (organe speciale) aflaţi pe segmentul inferior al perechii anterioare de picioare. Cu ajutorul acestui chemoreceptor căpuşele pot percepe substanţele, pe care gazdele le eliberează prin respiraţie sau transpiraţie, precum dioxidul de carbon, azotul, acidul butiric şi acidul lactic etc, fiind capabile să localizeze respectiva gazdă. Astfel, dacă o gazdă trece prin iarba sau frunzişul unde se află o căpuşă, aceasta se lipeşte de ea, ajungând astfel pe organismul gazdă. În general, mamiferele mici (de exemplu: şoareci) şi păsările servesc drept gazde larvelor şi nimfelor de căpuşe, pe când cele adulte se pot aşeza şi pe mamifere mari, inclusiv pe oameni, cărora apoi încep să le sugă sângele. Cu scopul de a se hrăni, ele caută un o zonă potrivită, unde pielea este mai subţire. Acolo căpuşa face, cu ajutorul chelicerelor, o gaură în piele, în care îşi introduce hipostomul. Acesta este prevăzut cu multe cârlige ascuţite, tocmai pentru a împiedica alunecarea hipostomului în afară pielii. Apoi căpuşa eliberează o secreţie, care, pe de-o parte, conţine substanţe anticoagulante, care împiedică coagularea sângelui gazdei, şi care, pe de altă parte, conţine şi substanţe antiinflamatorii. Larvele se hrănesc cu sângele gazdelor lor timp de 4 -5 zile. După stadiul de larvă urmează cel de nimfă, când căpuşa în devenire mai creşte în dimensiuni. Nimfele se hrănesc cu sângele gazdelor lor vreme de 3-5 zile. Resursele de energie astfel formate servesc evoluţiei ulterioare şi care nu mai constă în stadii de nimfă. Astfel larvele şi nimfele după ce se hrănesc, se lasă să cadă pe jos şi încep să-şi caute o ascunzătoare potrivită în sol, de obicei sub frunze, unde năpârlesc şi îşi continuă creşterea. Pe timp de iarnă, procesul evoluţiei este suspendat, urmând a fi reluat abia la începutul anului următor. Etapa de hrănire durează la adulţi ceva mai mult decât la larve şi nimfe. Resursele de energie acumulate în acest fel servesc repoducerii. Astfel, după ce se hrănesc, femela şi masculul se găsesc cu ajutorul feromonilor (substanţe de atragere sexuală), iar odată întâlniţi, încep actul de reproducere. Masculii mor la scurt timp după consumarea actului, în timp ce femelele îşi depun mai întâi ouăle şi abia după aceea mor şi ele.

Răspândire: Sunt răspândite în Europa centrală, de est şi de nord, in Asia, America de nord şi Australia. În natură, căpuşele se hrănesc cu sângele animalelor sălbatice sau domestice, precum şi cu cel al oamenilor. În casele oamenilor ele stau numai pe pielea oamenilor sau în blana animalelor de companie sau domestice. Împreună cu gazdele, ce le servesc şi drept vectori (mijloace de transport), căpuşele pot coloniza grădinile oamenilor.

Dăunător: Tipic dăunător pentru igienă. În locul înţepăturii, după ce căpuşa a căzut sau a fost îndepărtată, poate apărea, din cauza reacţiilor alergice la saliva căpuşei, o leziune urticariană, caracterizată prin senzaţii accentuate de mâncărime şi cu un centru de necroză. Căpuşa poate fi periculoasă, deoarece este purtătoare de arboviruşi şi agenţi patogeni ai bolii Lyme (borelioză). Dacă se transmit la om agenţii patogeni ai bolii Lyme (Borrelia burgdorferi), acesta se poate îmbolnăvi uşor de această boală. Boala se desfăşoară în diferite etape, care sunt fiecare caracterizate de simptome specifice. În primă fază, la 60-80% din persoanele infectate, apare în zona muşcăturii, o înroşire a pielii (Erythema chronicum migrans), care se extinde treptat. In această etapă, oamenii bolnavi se simt slăbiţi, au dureri de picioare şi de mâini, li se inflamează glandele limfatice sau prezintă simptome de gripă. După aproximativ 6 săptămâni de la infectarea cu bacterii, se ajunge la a doua etapa de evoluţie a bolii, care se caracterizează prin simptome, cum ar fi de exemplu pareze parţiale, poliartrită, pericardită şi nevrite precum şi tulburări ale ritmului cardiac, care pot fi chiar fatale. Simptome de reper în această fază a bolii mai sunt şi paralizia unui nerv al feţei (paralizie facială) sau durerile radiculare. În a treia etapă a bolii, care începe la aproximativ doi ani de la infectare, au loc modificări ale creierului asemănătoare celor ce acompaniază boli precum sifilisul sau scleroza multiplă. În cazul în care, după o invazie de căpuşe, se observă una sau mai multe simptome din cele descrise anterior, trebuie mers neapărat la medic, în cel mai scurt timp posibil, pentru ca, în eventualitatea unei infecţii cu agenţii patogeni ai bolii Lyme, să se înceapă cât mai repede tratamentul corespunzător. Arboviruşii transmisibili prin căpuşe sunt agenţii patogeni ai meningoencefalitei de început de vară (virusul FSME). Aceşti arboviruşi apar la rozătoare, de la care sunt preluaţi de căpuşele ce se hrănesc cu sângele acestora. La schimbarea gazdei, căpuşele pot transmite aceşti viruşi şi la oameni, care, drept consecinţă, se îmbolnăvesc de meningoencefalită. Odată cu rozătoarele, s-au răspândit din estul Rusiei în toată Europa şi arboviruşii. Regiuni ce prezintă un risc ridicat de îmbolnăvire cu virusul FSME sunt estul Suediei, Polonia, Austria (mai ales în regiunea Karnten), pădurea bavareză şi turingiană, coasta mării Baltice, regiunea Mecklenburg şi alte zone învecinate. În funcţie de mediul în care se află, este infectată cu arboviruşi una la 20 de căpuşe, până la una la 500 de căpuşe. Viruşii sunt transmişi de la purtătoare la larvele lor, generaţiile care urmează păstrând astfel riscul ridicat al unei potenţiale transmiteri la oameni. Meningoencefalita cu virusul FSME prezintă următoarele simptome: timpul de incubaţie (durata de la momentul infectării până la declanşarea bolii) durează 2-28 de zile şi se desfăşoară fără simptome. Apoi urmează prima fază a bolii, ce durează 1- 8 zile şi care se caracterizează prin temperatură crescută (febră), oboseală, dureri de cap, mâini şi picioare, inflamarea gâtului, lipsa poftei de mâncare şi greaţă. După această fază urmează o perioadă fără febră şi fără simptome, care poate dura 1- 20 de zile. Apoi urmează a doua etapă a bolii, în care viruşii pătrund în creier. Această fază se caracterizează prin simptome grave, precum sensibilitate crescută la lumină, înceţoşarea privirii, tensiune şi rigiditate extremă a gâtului, febră mare (peste 40 ° C, greaţă, paralizii şi tulburări ale ritmului cardiac. In această etapă a evoluţiei bolii, persoanele bolnave trebuie tratate în spital. Deoarece boala se tratează diticil pe cale medicamentoasă, sunt recomandate din punct de vedere medical măsuri profilactice active sau pasive, precum vaccinurile.

Prevenire: Persoanele, care fac excursii în natură, pot folosi substanţe preventive de protecţie împotriva insectelor, cum ar fi autan sau deda, aplicate direct pe piele, respectiv pe haine. După opririle în natură, oamenii trebuie să-şi controleze corpul de căpuşe. Căpuşele de obicei se pot înlătura imediat, înainte să apuce să străpungă pielea cu maxilele. În apartamente şi case căpuşa nu se poate înmulţi, aşa că nu există pericolul ca acestea să pătrundă în interior, decât prin animale de companie sau oameni. Căpuşele se răspândesc în grădini cu ajutorul mamiferelor mici şi păsărilor. De aceea se recomandă instalarea unui gard de sârmă cu ochiuri mărunte, înalt până la genunchi, alături de gardul principal şi să se îngroape o parte din el în pământ Animalele de companie, cum sunt câinii şi pisicile, se pot îmbolnăvi de asemenea de borelioză. De aceea trebuie luate şi pentru ele măsuri preventive de protecţie. Astfel este recomandabilă folosirea zgărzilor împotriva insectelor, cu care copiii nu trebuie să intre în contact. Animalele de casă trebuie controlate în mod regulat de căpuşe.

Combatere: O căpuşă ce tocmai a pătruns prin piele poate fi scoasă cu ajutorul unui cleşte special pentru scoaterea căpuşelor sau cu o pensetă ascuţită. Instrumentul trebuie să prindă între cleşti maxilele căpuşei, care sunt inserate în piele, şi, printr-o mişcare de dezşurubare, căpuşa să fie dezlipită. Trebuie evitată strivirea corpului căpuşei, deoarece făcând acest lucru, agenţii patogeni precum cei ai boreliozei şi arboviruşii pot fi eliberaţi direct în rana înţepăturii. Acesta este şi motivul pentru care căpuşele nu trebuie stropite cu ulei, vaselină etc. cât timp se află pe piele, întrucât acestea duc de asemenea la distrugerea corpului lor, împrăştiind agenţii patogeni în rană.

Insecte ( 5 )

Radasca

Ordinul: Coleoptera
Familia: Lucanidae
Genul: Lucanus

STATUT conform UICN: Specie cu risc redus, nepericlitata. Lower Risk (LR), Least Concern (lc).
CARACTERIZAREA IMAGO. Corpul alungit, masiv, negru cu luciu mat, mandibulele si elitrele masculilor brune-castanii. Antenele sunt destul de lungi, maciuca lor fiind formata din 4 articole. Dimorfismul sexual este bine pronuntat la aceasta specie.
Masculul are capul masiv si mandibulele sub forma unor coarne ramificate, foarte mari; culoarea elitrelor este bruna-castanie; lungimea corpului variaza in limita 25-75 mm.
Femela are capul si mandibulele potrivite ca marime, iar culoarea elitrelor este neagra; lungimea corpului – 25-50 mm.

HABITAT. Populeaza padurile batrane cu esente foioase, preferand in special padurile de cvercinee, dar poate fi intalnita si in zonele de silvostepa si stepa. Deseori adultii zboara in gradini si parcuri.
BIOLOGIE SI ECOLOGIE. Ciclul reproductiv dureaza 5-6 ani, in functie de factorii climatici. Larva se dezvolta in lemnul putrezit al diferitor esente cu frunze cazatoare (stejar, mesteacan, frasin, etc.), hranindu-se cu acesta. Gandacii tineri apar toamna, insa nu parasesc camera larvara pana in primavara urmatoare. In decursul zilei adultii pot fi observati pe trunchiurile stejarilor si altor arbori hranindu-se cu scurgerile acestora. Zboara in amurg in decursul perioadei mai-iulie.
AREAL. Specia este raspandita in Europa, Asia Mijlocie, Crimeea, Caucaz, Africa de Nord.
MASURI DE PROTECTIE SI CONSERVARE. Conservarea si protejarea biotopilor caracteristici (padurile batrane de cvercinee); interzicerea colectarii speciei de catre colectionarii amatori; protejarea arborilor batrani din padurile de foioase.
Specia este inclusa in anexele Conventiei de la Berna ca specie rara si amenintata cu disparitia.

Insecte ( 4 )

Coropisnita

Coropişniţa ( Gryllotalpa gryllotalpa )

Aspect: 40-60 mm lungime; corpul este de culoare maro închis; constituţia corpului se aseamănă mai mult cu cea a unui rac decât cu cea a unei insecte, din cauza platoşei gâtului, care este lungă şi robustă; capul, privit de sus, are un aspect triunghiular; pe el sunt inserate două antene relativ scurte, filiforme, compuse din mai multe segmente; picioarele anterioare sunt astfel modificate, pentru a servi la săpături (ca nişte lopeţi); picioarele posterioare nu sunt ca cele de la alte specii de greieri, adică nu sunt special concepute pentru salturi; aripile anterioare sunt scurte şi coriacee; aripile posterioare sunt maronii şi parţial transparente; ele acoperă partea posterioară a corpului; cu ajutorul lor, coropişniţele pot parcurge în zbor distanţe scurte; pe partea posterioară a corpului se află doi cerci lungi; larvele se aseamănă imago-ului (insecta adultă), din cauză că trec printr-o evoluţie hemimetabolă.

Biologie: Această insectă s-a adaptat foarte bine, în cursul evoluţiei sale ca specie, la o viaţă subterană. Cu ajutorul picioarelor anterioare puternice, asemănătoare unor Iopeţi, Coropişniţa sapă numeroase coridoare, aflate imediat sub suprafaţa solului. Ea se hrăneşte cu material vegetal, rădăcini, insecte târâtoare mai mici şi viermi (râme). Numai în perioada de împerechere, coropişniţa iese la suprafaţă, unde îşi caută un partener, cu care să se reproducă. După reproducere, în mai/iunie femelele sapă în pământ un culoar, iar la capătul lui, la aproximativ 10-30 cm adâncime a solului, îl lărgesc sub forma unei concavităţi de dimensiunile unui pumn, iar pereţii acesteia îi consolidează cu o secreţie. In această gaură femela depune aproximativ 200-600 ouă gălbui, de circa 2-3 mm fiecare. După o perioadă de evoluţie embrionară de 2-3 săptămâni, eclozează larvele, care iniţial au culoarea albă, dar care devin în scurt timp maro. Acestea nu au încă aripi în acest stadiu de evoluţie. Femela mamă îngrijeşte în acest timp ouăle, iar mai târziu şi larvele. Acestea se hrănesc cu rădăcini subţiri şi cu particule de humus. După 1-2 năpârliri larvele părăsesc cuibul şi sapă singure noi coridoare subterane. în octombrie ele se îngroapă la 30-100 cm adâncime în pământ, unde hibernează. In general ele năpârlesc de mai multe ori, până devin adulte.

Răspândire: speciile din familia Gryllotalpidae (coropişniţe) sunt răspândite în aproape toată lumea. Coropişniţa europeană apare în Europa, Africa de nord şi vestul Asiei. În grădini ea atacă căpşunile, viţele de vie şi numeroase soiuri de legume.

Insecte ( 3 )

Greierele

Alaturi de lacuste, urechelnite, svabi si alte cateva grupuri de insecte, greierii au fost cuprinsi, in trecut, in supraordinul Orthopteroidea. In prezent aceste specii sunt repartizate in doua supraordine separate, intrucat seria lor de stramosi duce, in parte, la svabii primitivi (Protoblattoidea), in parte la ortopterele primitive (Protoptera), insa numai urmasii celor din urma sunt considerati in sens strict ortopteroide.

 

Greierii, lacustele si cosasii fac parte din marea familie de “saritori” din lumea insectelor, fiind inclusi in ordinul Saltatoria, care numara aproximativ 20.000 de rase, raspandite in zonele calde si temperate ale globului. Se diferentiaza de celelalte insecte prin doua caraceristici majore: in primul rand prefera sa sara, in loc sa zboare, picioarele lor posterioare fiind foarte puternice. Cea de-a doua caracteristica este cantatul, greierii emitand un sunet specific, ascutit si patrunzator, produs prin frecarea elitrelor. Insecta freaca o nervura sonora, prevazuta cu mai multe creste transverale, de pe partea inferioara a aripii drepte, de o creasta sonora de pe suprafata superioara a aripii stangi. Picioarele din fata sunt prevazute cu o membrana de piele intinsa, care functioneaza ca o ureche. Aceasta membrana vibreaza la sunete si, la randul ei, stimuleaza niste receptori care trimit un mesaj sonor creierului insectei. In felul acesta greierii pot auzi chemarile potentialelor parteneri, ascunsi in iarba.

Greierii pot fi impartiti in doua mari categorii: greierii de casa (Gryllus domesticus) si greierul de camp (Liogryllus campestris), toti avand corpul scurt si gros, capul dotat cu antene lungi si ochii mari. Greierul de casa are cel mult 2 cm. lungime, este galben-maroniu (cu trei dungi intunecate pe cap) si mananca aproape orice gaseste prin resturile din bucatarie. Greierele de camp traieste pe pajistile salbatice, ajunge la 2,5 cm. lungime si este aproape negru, cu nuante maronii. Acesta se hraneste cu plante suculente, cu tutun, cartofi si mazare, cu plantele din gradinile de zarzavat sau cu arbustii din pepiniere, fiind considerat daunator.

 

Greierii de pestera (Rhaphidophoridae) pot fi considerati atipici pentru specia lor. Au ochii foarte mici, adaptati la  intuneric, nu zboara, iar corpul lor este prevazut cu antene si mustati aproape de patru mai mari decat lungimea lor, cu ajutorul carora navigheaza si isi localizeaza hrana. Cele aproximativ 200 de specii de greiere de pestera, raspandite pe tot globul, isi petrec toata viata sub pamant, hranindu-se cu excremente de liliac, fluturi care hiberneaza, fungi sau cu alte specii mai mici de greieri.

 

Insecte ( 2 )

Molia de haine ( Tineola biselliella )

Aspect: lungimea corpului este de 6-9 mm; anvergura aripilor este de circa 12 -16 mm; aripile anterioare sunt de culoare maro — auriu şi sunt franjurate pe marginea posterioară; aripile posterioare au forma unor lanţete, culoarea gri — galbenă şi prezintă de asemenea franjuri pe marginea posterioară; restul corpului la moliile adulte este de culoare maro — aurie; larvele (omizile), la scurt timp înainte de transformarea în pupă, ajung la o lungime maximă a corpului de 10 mm şi sunt colorate alb până la galben.

Biologie: O femelă depune aproximativ 100 -250 de ouă pe materiale, acestea fiind amplasate la distanţă unul de celalalt, fără a fi lipite. Evoluţia embrionară durează aproximativ două săptămâni, după care larvele eclozează, în condiţii de mediu optime (umiditatea relativă a aerului să fie de 70 %, iar temperatura cu valori cuprinse între 25 şi 30° C) şi dacă există suficiente resurse de hrană, evoluţia larvară până la transformarea în pupă durează aproximativ două luni. Pentru transformarea în pupă omida îşi construieşte un tub lung de pânză, deschis la ambele capete, pe care îl poartă cu sine până la momentul transformării propriu zise. După metamorfoză eclozează fluturii adulţi, care au nişte mandibule vestigiale ale aparatului bucal, din această cauză ei nemaiputându-se hrăni. Speranţa de viaţă a insectelor adulte este de aproximativ 12 zile până la maxim 18 zile. În medie apar două generaţii de molii pe an. Însa în veri foarte călduroase pot apărea până Ia 4 generaţii. Omizile au mandibulele bine dezvoltate pentru masticat şi rupt, cu care rod diferite textile, ce le servesc drept hrană.

Răspândire: Specia este răspândită în toată lumea. Este întâlnită în casele oamenilor, pe textile de toate tipurile, precum fibre textile de provenienţă animală, ce conţin cheratină, bumbac, iuta, fibre textile ce conţin celuloză, mătase naturală sau artificială precum şi fibre textile pur sintetice.

Insecte ( 1 )

Libelula

Libelula, insectă prădătoare caracterizată printr-un corp alungit, zbor agil și două perechi de aripi membranoase aproximativ egale. Ea trăiește sub apă cea mai mare parte a vieții sale, ca nimfă.

Speciile și cele două subordine

Ordinul Odonata este divizat în două subordine, libelula dragonfly (subordin Anisoptera;dragon=engl.zmeu; balaur), care-și ține aripile întinse în stare de repaus și libelula damselfly (subordin Zygoptera, damsel=engl domnișoară, fecioară), care-și ține aripile împreunate deasupra corpului. La ambele ordine aripile nu pot fi decuplate și strânse ca la majoritatea insectelor.

Aproape 5900 de specii sunt cunoscute.

Răspândire

Libelulele pot fi găsite în toate regiunile temperate și tropicale ale lumii, în apropierea lacurilor, bălților și râurilor

Dimensiuni

Cele mai multe specii de libelule din zonele temperate au între 5-8 cm, dar anvergura aripilor la unele specii tropicale poate atinge 20 cm. Cea mai mare libelulă cunoscută avea o anvergură de 74 cm.

Culoarea

Libelule pot avea culori foarte diverse, astfel ele pot fi negre, gri, albastre, roșii, galbene, roz, verzi, violet, etc. Nimfa de libelulă nu este colorată, ea capătă culoare la câteva zile după ce a ieșit din apă. Unele libelule își modifică culoarea pe măsură trecerii timpului. La unele specii femelele iau culoarea masculilor în timp.

Deplasarea

În mod normal libelula dragonfly zboară cu 10 mp/h iar cele mai rapide ating 25-30mp/h. Libelule damselfly zboară în general mai lent. Unele specii de libelulă zboară în roiuri iar unele specii migrează.

Dezvoltarea

Cele mai multe libelule pur și simplu își lasă să cadă ouăle pe suprafața apei, le atașează de tulpinile plantelor acvatice sau le depun în noroi. Libelulele damselfly și câteva libelule dragonfly își depun ouăle într-o fantă pe care o fac în tulpina plantelor la suprafața sau sub nivelul apei.
Ouăle se transformă în nimfe care-și petrec întreaga viață în întregime sub apă, hrănindu-se cu animale acvatice. Ele respiră cu ajutorul unor trahee aflate la capătul abdomenului. Unele nimfe de libelule așteaptă nemișcate și atacă prada în trecere cu o viteză și precizie incredibile. Nimfele pot scăpa de prădători folosind mușchii din partea inferioară a abdomenului care lasă să intre și să iasă apa, ceea ce determină propulsia rapidă în față. Nimfa de dragonfly trăiește de la șase luni la cinci ani, în funcție de temperatura apei și de cantitatea de hrană. Ea năpârlește de zece sau de mai multe ori. Ambele tipuri de libelulă trec printr-o metamorfoză incompletă în timpul dezvoltării lor. Nimfele de damselfly sunt în general mai alungite, mai subțiri decât nimfele de dragonfly. Nimfa iese din apă primăvara, în special noaptea chiar înainte de ultima năpârlire și devine adult înaripat.
Adultul de dragonfly trăiește de la una la două luni în regiunile temperate și până la un an la tropice. Libelula damselfly trăiește până la câteva săptămâni.

Dieta

Libelule ambelor ordine sunt importante în țesătura trofică a râurilor, lacurilor și bălților . Nimfele de libelulă se hrănesc în mod normal cu nevertebrate^[12], alte libelule iar unele specii pot mânca uneori peștișori^[13] sau mormoloci. Ele au o buză inferioară mobilă(labium, numită și ,,the mask”), înzestrată la capăt cu clești, cu care-și înhață prada. Adulții consumă mari cantități de țânțari, musculițe, alte libelule și alte mici insecte zburătoare dar pot mânca și greieri sau fluturi.. Dușmanii naturali ai libelulei adulte sunt păsările păianjenii, broaștele, libelulele mai mari sau chiar șopârlele, iar pentru nimfe, care trăiesc sub apă, dușmanii sunt peștii, broaștele și alte nevertebrate marine.

Ochii

Adultul are ochi mari, care îi permit să vadă în aproape toate direcțiile. Libelula are și două minuscule antene dar ea se bazează în principal pe văzul său foarte bine dezvoltat.

Reproducerea

Libelulele mascul sunt cunoscute pentru comportamentul lor teritorial. Masculul patrulează o zonă așteptând trecerea unei femele și va vâna masculii intruși care apar în zonă. Masculul își va transfera sperma din organul său genital, aflat la capătul abdomenului, unui receptacul special aflat pe al doilea segment abdominal, lângă torace. Când o femelă va intra pe teritoriul său, el o va urmări, se va așeza peste ea și o va înhăța de sub gât cu organele sale speciale din capătul cozii. Atunci femela va aduce în contact capătul abdomenului ei cu receptaculul masculului pentru a primi sperma. Perechea poate rămâne în această poziție legată un timp și poate chiar zbura un timp în această poziție.