Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 111 )


În patima vidului, doar zîmbetul cenuşiu al ceţii mai însufleţeşte descompunerea măreaţă şi funebră a gîndului.

Unde sînteţi voi, ceţuri crude şi amăgitoare, de nu vă răsturnaţi încă pe o minte împăienjenită? În voi aş vrea să-mi sfîşii amarul şi să-mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre!

Ce Nord mi se lasă-n sînge!

A fi? O lipsă de pudoare.

Aerul îmi pare o mînăstire în care Nebunia e stareţ.

Tot ce nu-i fericire este un minus de iubire.

Omul nu poate crea nimic fără o pornire tainică de a se distruge. A trăi, a te afla înlăuntrul existenţei înseamnă a nu putea adăuga nimic vieţii. Cînd însă eşti în afară de ea, apucat pe o cale primejdiaosă, urmărit de scandalul neîntrerupt al fatalităţii, ros de mîndria disperată a implacabilei ursiri, deschis primăvăratic prăbuşirii, cu ochii ţintuiţi în crimă şi în nebunie sau învineţiţi de povara măreţiei – atunci încarci viaţa de tot ce-n tine n-a fost ea.

Din chin se naşte tot ce nu-i evidenţă.

N-ai soartă decît în furia irezistibilă de-a-ţi măcina rezervele fiinţei, atras voluptuos de chemarea propriei ruini. Destin înseamnă a lupta deasupra sau alături de viaţă, a-i face concurenţă în pasiune, răzvrătire şi suferinţă.

De nu simţi că-n tine şi-a rătăcit drama un Dumnezeu necunoscut, că forţe oarbe, crescute-n vraja îndurerării, se-nlănţuie pe flăcări tremurătoare, răsărite din atîtea focuri nevăzute – ce nume-ţi poţi tu da ca să nu fii toţi?

Ceea ce nu-i durere n-are nume. Fericirea este, dar nu există. Pe cînd în durere, fiinţa atinge un paroxism existenţial – în afara firii. Intensitatea suferinţei este un neant mai efectiv decît existenţa.

Doamne, de-aş putea sfărîma aştrii, ca sclipirea lor să nu mă mai împiedice să mor în tine! Şi oasele mele afla-vor odihnă în lumina ta? Arată-ţi întunecimile, scoboară-ţi nopţile ca-n ele să-mi aşez ţărîna spaimelor şi carnea defunctă de nădejdi! Sicriu făr-de-nceput, aşază-mă sub negrul cerului tău şi stelele fi-vor cuie pe acoperişul meu şi-al tău!

Una este să descoperi pe Dumnezeu prin neant, şi alta să descoperi neantul prin Dumnezeu.

Reclame

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 110 )


Otrava deliciilor amare ale fiinţării ia glas în iadul muzical al sîngelui, din aburii căruia se înalţă miresmele ei funebre.

Plictiseala care ne aşteaptă în viitor ne îngrozeşte mai mult decît orice groază a clipei de faţă. Prezentul în sine ne dezvăluie viaţa plăcut insuportabilă.

Nebunia este introducerea speranţei în logică.

Măreţia voluptăţii purcede din pierderea minţii. De n-am simţi că înnebunim, sexualitatea ar fi o murdărie şi un păcat.

Nevoia de otrăvuri să nu fie un gust negativ al eternităţii? Altcum, de ce ne zvîrcolim în braţele unui diavol divin, cînd setea de-a ne otrăvi ne otrăveşte gîndul?

Dorul de veninuri este o criză a imanenţei: un maximum de transcendenţă cu mijloacele lumii. – Dar toate laolaltă sînt prea slabe ca să ne învenineze de o altă lume pînă la a ne uita veninul. Cînd va crăpa odată fierea spiritului?

…Şi ce recunoscători trebuie să fim cerului că este o otravă ce nu se mai gată, şi ce adoraţie trebuie să avem pentru veninul inepuizabil al lui Dumnezeu! Ce-am face de nu i-am sorbi drojdia în orice veghe? Şi unde am fi, de nu ne-am tîrî pe fundurile lui?

Absenţa din lume a femeilor dezamăgite le împrumută nemărmurirea unei lumini solidificate.

Omul depinde de Dumnezeu în felul în care acesta depinde de Divinitate.

Totul se bălăceşte în neant. Iar neantul în el însuşi.

Ostenit de a scoborî clipă de clipă din Dumnezeu… Şi lipsa aceasta de popas, numită „a trăi“…

Nu te istoveşti în muncă, necaz şi caznă, ci în căinţa umbletului prin lume, cu umbra lui Dumnezeu în spate. Nimic nu e mai propriu făpturii ca oboseala.

Cum mi se despică duhul şi mi se clatină cugetul! Cine să-mi stingă negura senzuală din sînge şi vuietul aiurit din oase?!

Toţi şerpii trag de moarte în înserările sîngelui şi-n văgăunile minţii. Şi nici un demon care să le oprească agonia sau să le-ndulcească zvîrcolirile într-un trup închinat nimicirii!

Parc-aş fi o buruiană zvîrlită la margini de lume, sub care se vaită şopîrle demente!

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 109 )


Întocmai ca ochii evreilor, viaţa are ceva mort şi agresiv în acelaşi timp.

Cînd n-ai măsură în nimic, te măsori cu Dumnezeu. Orice exces ni-l apropie. Căci El nu-i decît incapacitatea noastră de a ne opri undeva. Tot ce n-are margine – iubirea, furia, nebunia, ura – e de esenţă religioasă.

Melancolia-i nebunie în sensul în care parfumul e stare anormală.

Nevoia de a te săvîrşi în Dumnezeu nu-i altceva decît dorinţa de a-ţi muri moartea pînă la capăt, de a nu te sfîrşi supravieţuit de viaţa ce n-ai trăit-o. Frica de a nu fi murit de tot face moartea atît de îngrozitoare. Lîncezim după veşnicia în Dumnezeu, din teama de a nu fi vii cînd sîntem exterior stîrvuri. Dac-am aşteptat pentru a ne naşte o eternitate, trebuie s-aşteptăm alta pentru a muri.

Cum sub ochiul melancolic şi pietrele par a visa, zadarnic am căuta fără el nobleţe în fire.

Melancolia exprimă toate posibilităţile de cer ale pămîntului. Nu-i ea apropierea cea mai îndepărtată de Absolut şi nu-i ea o realizare a divinului prin fuga de Dumnezeu? În afara ei, ce-am putea opune Paradisului, cînd de lume nu ne mai leagă decît faptul de a trăi în ea şi golul pozitiv al inimii.

Avantajul neantului faţă de eternitate este că nu poate fi pătat de timp. De aceea se asemuieşte el zîmbetului melancolic.

Specificul soartei umane se epuizează în prestigiul metafizic al chinului.

Omul trebuie să sufere pînă la scîrba de suferinţă şi de el însuşi.

Să nu fie Dumnezeu starea de eu a neantului?

În nopţile de veghe şi-n orice noapte, nu mai respirăm în timp, ci în amintirea lui, precum în mijlocul luminii care ne răneşte nu mai trăim în noi, ci în amintirea noastră.

Melancolia e singurul sentiment care dă drept omului la majusculă. Din aţipirea simţurilor şi privegherea cugetului îşi cristalizează ea aroma visătoare, fără de care n-am mai privi spre noi fără remuşcarea de-a nu fi murit în Dumnezeu.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 108 )


Şi ce-am face cu timpul alb, golit şi dezbinat de viaţă, cu timpul alb al plictiselii?

Nu iubeşti muzica decît pe litoralul vieţii. Cu Wagner asişti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visînd alte ceruri.

Orice deznădejde este un ultimatum lui Dumnezeu.

Neurastenia-i la om ceea ce-i divinitatea la Dumnezeu.

Gîndurile o şterg din lume, iar simţurile o iau razna spre cer. Unde fuge mintea, de mă-mbăt de lipsa mea, de lipsa mea şi-a lumii? Doamne! mic eşti pentru dezastrul fiilor tăi! În tine nu-i loc să ne adăpostim groaza, căci tu n-ai loc de groaza ta! Şi mă voi ascunde iarăşi în inimă, prăfuită de amintirea mea!

Nu-i etern decît ceea ce n-are nici o legătură cu adevărul.

Femei – a căror vitalitate nu le permite mai mult de un surîs… Jacqueline Pascal sau Lucile de Chateaubriand. Ce bine că nu e în putinţa vieţii să ne desprindă de melancolie!

Je m’endormirai d’un sommeil de mort sur ma destinée. (Lucile)

Lumea e salvată de cele cîteva femei care au renunţat la ea.

Anemia este înfrîngerea prin sînge a timpului.

De-aş trece lacrimile prin sită, de-aş pune la teasc plînsurile, ca din drojdia lor să-mi otrăvesc credinţele, sub un cer fugar!

Nimic nu exprimă mai chinuitor decepţiile unui suflet religios ca dorul de otrăvuri. Ce flori veninoase, ce adormitoare crude să ne vindece de molima înfiorătoarei lumini? Şi ce vifor de căinţă să ne descarce sufletul la margini de fire?

Timpul e un anotimp al veşniciei; o primăvară funebră a eternităţii.

Desprinderea fiinţelor din haosul iniţial a creat fenomenul individuaţiei, adevărată străduinţă a vieţii spre luciditate. Ca un strigăt după conştiinţă s-au înfiripat alcătuirile individuale şi fiinţele triumfau în efortul lor de a se detaşa din confuzia totului. Cîtă vreme omul a rămas fiinţă şi numai atît, individuaţia nu depăşise cadrele vieţii, căci el se sprijinea în tot şi era tot. Dar avîntul spre sine însuşi, scoţîndu-l din centrul firii, i-a creat iluzia unui infinit posibil în graniţele individuale. Şi astfel omul a început să-şi piardă limita, şi individuaţia a devenit osîndă. Aici rezidă măreţia lui dureroasă. Căci fără cursul aventuros al individuaţiei, el n-ar fi nimic.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 107 )


Poezia, faţă de filozofie, reprezintă un plus de intensitate, de suferinţă şi de singurătate. Există totuşi un moment de prestigiu pentru filozof: cînd se simte singur cu întreaga cunoaştere. Atunci răzbat suspinele în Logică. Doar o măreţie funebră mai poate face ideile vii.

Dumnezeu este modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viaţă.

Cinicii nu sînt nici supra- şi nici sub-oameni, ci post-oameni. Ajungi să-i înţelegi şi chiar să-i iubeşti, cînd îţi scapă din chinul absenţei tale o mărturisire adresată ţie sau nimănui: am fost om şi acuma nu mai sînt.

Cînd în tine nu mai e nimeni, nici chiar Diogene, şi eşti vacant pînă şi de vid şi urechile nu-ţi mai ţiuie de neant…

Romantismul german – sau vremea în care nemţii cunoşteau genialitatea sinuciderii…

Cînd te apropii de Dumnezeu prin răutate şi de viaţă prin umbre, la ce poţi ajunge dacă nu la o mistică negativă şi la o filozofie nocturnă?

Crezi fără să crezi şi trăieşti fără să trăieşti… Paradoxul îl rezolvi într-o duioşie însîngerată, întărit de amurguri şi cernit de aurore.

Vrăjit de surmenajul cunoaşterii, doar într-un tîrziu ajungi să resimţi imensa oboseală ce urmează insomniei spiritului. Şi atunci începi să te trezeşti din cunoaştere şi să oftezi după farmecele orbirii.

Cum gîndul răsare în paguba cărnii, cum orice gînd este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne îndeamnă spre antipodul lui. Aşa apare dorinţa tainică a uitării şi vrăjmăşia cugetului împotriva cunoaşterii.

Omul este atît de alipit de vidul existenţei, că pentru el şi-ar da oricînd viaţa, şi atît de îmbibat de infinitul plictiselii, încît martirajul vieţuirii îl suferă ca pe un deliciu.

Cu cît eşti mai lămurit de puţinul totului, cu atît te ataşezi mai mult de el. Şi moartea-ţi pare prea puţin ca să-l salvezi. Numai astfel se explică de ce religiile sînt în contra sinuciderii. Căci toate încearcă să dea un sens vieţii în clipa în care ea-l are mai puţin. Ele sînt în esenţă atît: un nihilism împotiva sinuciderii. Orice mîntuire izvorăşte din refuzul ultimelor consecinţe.

Fără patimile tulburi ale muzicii, ce-am face oare cu simţirea caligrafică a filozofilor?

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 106 )


De nu mi-ar plăcea să îngrijesc blînd erorile şi de n-aş aţipi conştiinţa prin dulci înşelăciuni, unde-ar duce o veghe nemiloasă într-o lume nemilos îngustă?

Nici o nebunie nu m-ar consola de puţinul lumii, în clipele în care inima e o fîntînă săritoare într-un deşert.

Experienţa om a ratat. El a devenit o înfundătură, pe cînd un ne-om e mai mult: o posibilitate.

Priveşte un „semen“ adînc în ochi: ce te face să crezi că nu mai poţi aştepta nimic? Orice om e prea puţin…

Ce este teama de moarte, de întuneric, de nefiinţă, faţă de teama de tine însuţi? Şi există oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urîtul nesfîrşit al vieţuirii şi plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite în sine şi uruiala timpului în simţiri gingaşe – de unde pleacă ele, dacă nu din fiorul care ne înstrăinează de noi înşine în mijlocul nostru? Ca şi cum oriunde ai merge n-ai da de ceva mai rău ca tine, că tu eşti răul care se bolteşte deasupra lumii, că nu poţi fi cu tine fără să fii împotriva ta! Peşterile ascunse sînt mai puţin înfiorătoare decît golul pe care ţi-l deschizi de cîte ori îţi ocheşti subteran fiinţa. Ce nimic se cască în sîmburele tău, de teama te apără de neîndurarea ta? Mai poţi tu rămîne cu tine? De ce arborii mai zăresc spre cer şi nu-şi întorc frunzele ca să-ţi ascundă întristarea şi să-ţi îngroape teama?

Va descifra cineva cîndva drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, în loc să le laşi să curgă-n vers?

Şi şti-va cineva vreodată cîte piedici trebuie dorinţelor ca să izvorască gîndul, cîte înfrîngeri costă înmugurirea cugetului? Şi ce toamnă a tinereţii este spiritul!

Doamne! dezleagă-mă de mine, că de miresmele şi de miasmele lumii m-am dezlegat de mult. Spre o căinţă plină de cîntec înalţă-mi cugetul şi nu mă mai lăsa vecin mie, ci întinde-ţi deşerturile tale între inima şi gîndul meu. Au nu vezi tu vrăjmaşul duh al soartei mele, ursită blestemelor şi plînsului?

Ce rugi găsi-voi pentru tine, Moşneag neputincios, şi din ce istoviri ridica-voi un urlet spre nepăsarea ta? Dar cine-mi spune că sînt şi eu bătrîn, mai bătrîn ca tine, că inima mi-e mai căruntă decît barba ta?

De-aş da drum slobod glasurilor mele, pe ce meleaguri ne-ar mai întîlni gîndul? Tu nu vezi, Doamne, că unul din altul ne vom săvîrşi, meniţi rostogolirii; căci nici tu şi nici eu n-am născocit un reazem în afară de noi?

Voit-am să mă bizui pe tine – şi-am căzut; voit-ai să te bizui pe mine şi n-ai mai avut ce cădea!

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 105 )


Într-o lume de mărăcini, parcă sînt o salcie ce-şi plînge crengile spre cer.

Cînd mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?

Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cînd sîngele a orbit?

Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărîmă în ţesuturi?

Şi oasele spre cine urlă în văzduh, şi văzduhul de ce-mi apasă mîhnirea grăbită înspre nimic?

Şi ce chemare spre înec îmi împinge gîndurile spre ape moarte?

Dumnezeule! pe ce frînghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărîm trup şi suflet?

Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şi le au fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă?

Cine n-are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieşte nimic din existenţa poetică.

A-ţi trăi eul ca univers e secretul poeţilor – şi mai cu seamă al sufletelor poetice. Acestea – dintr-o pudoare ciudată – îmblînzesc prin surdină simţirea, pentru ca o încîntare fără margini şi fără expresie să se prelungească neîncetat într-un fel de nemurire visătoare, neîngropată-n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia lăuntrică şi vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sînt poet prin toate versurile ce nu le-am scris…

Obsedat de el însuşi, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu-i trist, ci lumea toată-i tristă-n el. Capriciul lui ia contur de emanaţie cosmică. Nu-i poetul punctul celei mai slabe rezistenţe prin care lumea devine transparentă ei înseşi? Şi nu-i natura bolnavă-n el? Un univers atins – şi-au apărut poeţii…

Cum să nu suferi de a fi om, privind muritorii gîfîindu-şi destinul?

Cînd vom vieţui cu sentimentul că în curînd omul nu va mai fi om, atunci va începe istoria, adevărata istorie. Pînă acum am trăit cu idealuri, de aici încolo vom trăi absolut, adică fiecare se va înălţa în propria lui singurătate. Şi nu vor mai fi indivizi, ci lumi.

Adam a căzut în om; noi va trebui să cădem în noi înşine, în limita noastră, la orizontul nostru. Cînd fiecare va respira la marginea lui, istoria s-a încheiat. Şi asta-i adevărata istorie. Suspendarea devenirii în absolutul conştiinţei. În sufletul omului nu va mai avea loc nici o credinţă. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atîta vreme cît ne mai agăţăm de deznădejdi şi de iluzii, sîntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n-am reuşit să stăm drepţi în faţa lumii şi a nimicului. Sîntem oameni, infinit oameni: căci nu simţim încă nevoia de suferinţă?

A fi „muritor“ înseamnă a nu putea respira fără setea de durere. Ea-i oxigenul individului şi voluptatea ce se interpune între om şi absolut. „Devenirea“ – implicaţia ei…

Previous Older Entries