Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 108 )


Şi ce-am face cu timpul alb, golit şi dezbinat de viaţă, cu timpul alb al plictiselii?

Nu iubeşti muzica decît pe litoralul vieţii. Cu Wagner asişti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visînd alte ceruri.

Orice deznădejde este un ultimatum lui Dumnezeu.

Neurastenia-i la om ceea ce-i divinitatea la Dumnezeu.

Gîndurile o şterg din lume, iar simţurile o iau razna spre cer. Unde fuge mintea, de mă-mbăt de lipsa mea, de lipsa mea şi-a lumii? Doamne! mic eşti pentru dezastrul fiilor tăi! În tine nu-i loc să ne adăpostim groaza, căci tu n-ai loc de groaza ta! Şi mă voi ascunde iarăşi în inimă, prăfuită de amintirea mea!

Nu-i etern decît ceea ce n-are nici o legătură cu adevărul.

Femei – a căror vitalitate nu le permite mai mult de un surîs… Jacqueline Pascal sau Lucile de Chateaubriand. Ce bine că nu e în putinţa vieţii să ne desprindă de melancolie!

Je m’endormirai d’un sommeil de mort sur ma destinée. (Lucile)

Lumea e salvată de cele cîteva femei care au renunţat la ea.

Anemia este înfrîngerea prin sînge a timpului.

De-aş trece lacrimile prin sită, de-aş pune la teasc plînsurile, ca din drojdia lor să-mi otrăvesc credinţele, sub un cer fugar!

Nimic nu exprimă mai chinuitor decepţiile unui suflet religios ca dorul de otrăvuri. Ce flori veninoase, ce adormitoare crude să ne vindece de molima înfiorătoarei lumini? Şi ce vifor de căinţă să ne descarce sufletul la margini de fire?

Timpul e un anotimp al veşniciei; o primăvară funebră a eternităţii.

Desprinderea fiinţelor din haosul iniţial a creat fenomenul individuaţiei, adevărată străduinţă a vieţii spre luciditate. Ca un strigăt după conştiinţă s-au înfiripat alcătuirile individuale şi fiinţele triumfau în efortul lor de a se detaşa din confuzia totului. Cîtă vreme omul a rămas fiinţă şi numai atît, individuaţia nu depăşise cadrele vieţii, căci el se sprijinea în tot şi era tot. Dar avîntul spre sine însuşi, scoţîndu-l din centrul firii, i-a creat iluzia unui infinit posibil în graniţele individuale. Şi astfel omul a început să-şi piardă limita, şi individuaţia a devenit osîndă. Aici rezidă măreţia lui dureroasă. Căci fără cursul aventuros al individuaţiei, el n-ar fi nimic.

Anunțuri

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 107 )


Poezia, faţă de filozofie, reprezintă un plus de intensitate, de suferinţă şi de singurătate. Există totuşi un moment de prestigiu pentru filozof: cînd se simte singur cu întreaga cunoaştere. Atunci răzbat suspinele în Logică. Doar o măreţie funebră mai poate face ideile vii.

Dumnezeu este modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viaţă.

Cinicii nu sînt nici supra- şi nici sub-oameni, ci post-oameni. Ajungi să-i înţelegi şi chiar să-i iubeşti, cînd îţi scapă din chinul absenţei tale o mărturisire adresată ţie sau nimănui: am fost om şi acuma nu mai sînt.

Cînd în tine nu mai e nimeni, nici chiar Diogene, şi eşti vacant pînă şi de vid şi urechile nu-ţi mai ţiuie de neant…

Romantismul german – sau vremea în care nemţii cunoşteau genialitatea sinuciderii…

Cînd te apropii de Dumnezeu prin răutate şi de viaţă prin umbre, la ce poţi ajunge dacă nu la o mistică negativă şi la o filozofie nocturnă?

Crezi fără să crezi şi trăieşti fără să trăieşti… Paradoxul îl rezolvi într-o duioşie însîngerată, întărit de amurguri şi cernit de aurore.

Vrăjit de surmenajul cunoaşterii, doar într-un tîrziu ajungi să resimţi imensa oboseală ce urmează insomniei spiritului. Şi atunci începi să te trezeşti din cunoaştere şi să oftezi după farmecele orbirii.

Cum gîndul răsare în paguba cărnii, cum orice gînd este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne îndeamnă spre antipodul lui. Aşa apare dorinţa tainică a uitării şi vrăjmăşia cugetului împotriva cunoaşterii.

Omul este atît de alipit de vidul existenţei, că pentru el şi-ar da oricînd viaţa, şi atît de îmbibat de infinitul plictiselii, încît martirajul vieţuirii îl suferă ca pe un deliciu.

Cu cît eşti mai lămurit de puţinul totului, cu atît te ataşezi mai mult de el. Şi moartea-ţi pare prea puţin ca să-l salvezi. Numai astfel se explică de ce religiile sînt în contra sinuciderii. Căci toate încearcă să dea un sens vieţii în clipa în care ea-l are mai puţin. Ele sînt în esenţă atît: un nihilism împotiva sinuciderii. Orice mîntuire izvorăşte din refuzul ultimelor consecinţe.

Fără patimile tulburi ale muzicii, ce-am face oare cu simţirea caligrafică a filozofilor?

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 106 )


De nu mi-ar plăcea să îngrijesc blînd erorile şi de n-aş aţipi conştiinţa prin dulci înşelăciuni, unde-ar duce o veghe nemiloasă într-o lume nemilos îngustă?

Nici o nebunie nu m-ar consola de puţinul lumii, în clipele în care inima e o fîntînă săritoare într-un deşert.

Experienţa om a ratat. El a devenit o înfundătură, pe cînd un ne-om e mai mult: o posibilitate.

Priveşte un „semen“ adînc în ochi: ce te face să crezi că nu mai poţi aştepta nimic? Orice om e prea puţin…

Ce este teama de moarte, de întuneric, de nefiinţă, faţă de teama de tine însuţi? Şi există oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urîtul nesfîrşit al vieţuirii şi plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite în sine şi uruiala timpului în simţiri gingaşe – de unde pleacă ele, dacă nu din fiorul care ne înstrăinează de noi înşine în mijlocul nostru? Ca şi cum oriunde ai merge n-ai da de ceva mai rău ca tine, că tu eşti răul care se bolteşte deasupra lumii, că nu poţi fi cu tine fără să fii împotriva ta! Peşterile ascunse sînt mai puţin înfiorătoare decît golul pe care ţi-l deschizi de cîte ori îţi ocheşti subteran fiinţa. Ce nimic se cască în sîmburele tău, de teama te apără de neîndurarea ta? Mai poţi tu rămîne cu tine? De ce arborii mai zăresc spre cer şi nu-şi întorc frunzele ca să-ţi ascundă întristarea şi să-ţi îngroape teama?

Va descifra cineva cîndva drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, în loc să le laşi să curgă-n vers?

Şi şti-va cineva vreodată cîte piedici trebuie dorinţelor ca să izvorască gîndul, cîte înfrîngeri costă înmugurirea cugetului? Şi ce toamnă a tinereţii este spiritul!

Doamne! dezleagă-mă de mine, că de miresmele şi de miasmele lumii m-am dezlegat de mult. Spre o căinţă plină de cîntec înalţă-mi cugetul şi nu mă mai lăsa vecin mie, ci întinde-ţi deşerturile tale între inima şi gîndul meu. Au nu vezi tu vrăjmaşul duh al soartei mele, ursită blestemelor şi plînsului?

Ce rugi găsi-voi pentru tine, Moşneag neputincios, şi din ce istoviri ridica-voi un urlet spre nepăsarea ta? Dar cine-mi spune că sînt şi eu bătrîn, mai bătrîn ca tine, că inima mi-e mai căruntă decît barba ta?

De-aş da drum slobod glasurilor mele, pe ce meleaguri ne-ar mai întîlni gîndul? Tu nu vezi, Doamne, că unul din altul ne vom săvîrşi, meniţi rostogolirii; căci nici tu şi nici eu n-am născocit un reazem în afară de noi?

Voit-am să mă bizui pe tine – şi-am căzut; voit-ai să te bizui pe mine şi n-ai mai avut ce cădea!

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 105 )


Într-o lume de mărăcini, parcă sînt o salcie ce-şi plînge crengile spre cer.

Cînd mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?

Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cînd sîngele a orbit?

Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărîmă în ţesuturi?

Şi oasele spre cine urlă în văzduh, şi văzduhul de ce-mi apasă mîhnirea grăbită înspre nimic?

Şi ce chemare spre înec îmi împinge gîndurile spre ape moarte?

Dumnezeule! pe ce frînghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărîm trup şi suflet?

Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şi le au fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă?

Cine n-are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieşte nimic din existenţa poetică.

A-ţi trăi eul ca univers e secretul poeţilor – şi mai cu seamă al sufletelor poetice. Acestea – dintr-o pudoare ciudată – îmblînzesc prin surdină simţirea, pentru ca o încîntare fără margini şi fără expresie să se prelungească neîncetat într-un fel de nemurire visătoare, neîngropată-n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia lăuntrică şi vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sînt poet prin toate versurile ce nu le-am scris…

Obsedat de el însuşi, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu-i trist, ci lumea toată-i tristă-n el. Capriciul lui ia contur de emanaţie cosmică. Nu-i poetul punctul celei mai slabe rezistenţe prin care lumea devine transparentă ei înseşi? Şi nu-i natura bolnavă-n el? Un univers atins – şi-au apărut poeţii…

Cum să nu suferi de a fi om, privind muritorii gîfîindu-şi destinul?

Cînd vom vieţui cu sentimentul că în curînd omul nu va mai fi om, atunci va începe istoria, adevărata istorie. Pînă acum am trăit cu idealuri, de aici încolo vom trăi absolut, adică fiecare se va înălţa în propria lui singurătate. Şi nu vor mai fi indivizi, ci lumi.

Adam a căzut în om; noi va trebui să cădem în noi înşine, în limita noastră, la orizontul nostru. Cînd fiecare va respira la marginea lui, istoria s-a încheiat. Şi asta-i adevărata istorie. Suspendarea devenirii în absolutul conştiinţei. În sufletul omului nu va mai avea loc nici o credinţă. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atîta vreme cît ne mai agăţăm de deznădejdi şi de iluzii, sîntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n-am reuşit să stăm drepţi în faţa lumii şi a nimicului. Sîntem oameni, infinit oameni: căci nu simţim încă nevoia de suferinţă?

A fi „muritor“ înseamnă a nu putea respira fără setea de durere. Ea-i oxigenul individului şi voluptatea ce se interpune între om şi absolut. „Devenirea“ – implicaţia ei…

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 104 )


Sîntem superiori morţii doar în dorinţa de-a muri, căci ne murim moartea trăind. Cînd aceasta îşi răsfaţă în tine lipsa ei de margini, clipa finală nu-i mai mult de un accent melodios. Este o lipsă de mîndrie creaturală în a nu-ţi oferi inima istovirii voluptuoase a morţii. Doar stingîndu-te neîncetat o stingi în tine, îi reduci din infinit. Cel ce n-a cunoscut intimitatea morţii înainte de-a muri, minor sfîrşitului, se rostogoleşte umilit în necunoscut. El sare în vid; pe cînd, prins în ondulaţia muririi, luneci în moarte ca spre tine însuţi.

Cînd ştii ce-i gustul morţii, nu mai poţi crede c-ai trăit vreodată fără să-l cunoşti… sau c-ai trecut cîndva cu ochii închişi prin dulceaţa peisajelor de agonie. Ce înviorare ciudată îţi descoperă verdeţurile stingerii şi înflorirea suspinelor fără de capăt! Pururi tînăr în amurguri, întremat în sfîrşituri, căutînd întinderile morţii fiindcă viaţa nu-i destul de-ncăpătoare şi încetinindu-ţi răsuflarea ca zgomotul vieţuirii să nu acopere depănările visului final!

Sînt după-amieze de toamnă de o atît de melancolică nemărmurire, încît ţi se opreşte respiraţia pe ruina timpului şi nici un fior nu mai poate însufleţi zîmbetul împietrit pe absenţa eternităţii. Şi atunci, înţeleg o lume post-apocaliptică…

În Dumnezeu nu trebuie văzut mai mult de o terapeutică în contra omului.

De chinurile iubirii te poţi scăpa dizolvîndu-le în muzică. În felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte.

Cînd pasiunea-i prea intensă, sinuozităţile wagneriene o destramă în infinit şi-n locul chinului precis te legeni vaporos într-o disoluţie orizontală, te-ntinzi tomnatic pe deşertul unei melodii…

Wagner – muzică a nesfîrşitei neîmpliniri – se acordă suspinului arhitectural şi cenuşiu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete şi dorinţi…, iar străzile se întîlnesc spre a-şi împărtăşi taine ce nu sînt totuşi străine unui ochi întristat. Şi cînd azurul împînzit al Parisului pare a-şi fi condensat aburii în sonorităţi, tălăzuirea de motive wagneriene se-ntîlneşte undeva cu cerul.

Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei.

Aş vrea să fiu mîngîiat de mîini prin care poţi strecura Timpul…

…sau să fiu plîns de ochi smulşi dintr-un Paradis în flăcări.

Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decît obiecte: bune sau rele. Atît.

Şi eu sînt oare mai mult de un obiect trist? Cîtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme? O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămîne tot materie… Şi cu toate acestea…

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 103 )


Doreşti dorul de moarte şi nu moartea, fiindcă n-ai ajuns la capătul scîrbei de a vieţui şi eşti încă mîndru în prada erorii fiinţării.

Dar cine a descoperit dorul de a muri nu mai poate fi alipit nici vieţii şi nici morţii. Amîndouă sînt îngrozitoare. Voluptate nu există decît în acel dor…, în acea graniţă de fioruri ce alcătuieşte echivocul dulce şi amar al muririi.

De cîte ori ridic ochii spre cer, nu pot înăbuşi sentimentul unei infinite pierderi. De s-ar porni o cruciadă împotriva albastrului! Ce vijelios m-aş îngropa în culoarea marelui regret!

Au luat foc toamnele în mine şi inima mi s-a întors pe dos.

Cîntecul prelung şi vaporos al morţii mă învăluie ca o spumă a veşniciei. Şi-n lîncezeala ademenitoare a sfîrşitului, sînt o epavă încoronată pe mările de muzică ale lui Dumnezeu sau un înger fluturînd prin inima Lui.

Fiindcă iubesc prea mult viaţa, evreii n-au poeţi.

Gustul violet al nefericirii…

Înserările au ceva din frumuseţea unei halucinaţii.

Vremile noi au pierdut în aşa măsură simţul marilor sfîrşituri, încît Isus ar muri astăzi pe o canapea. Ştiinţa, eliminînd rătăcirea, a micşorat eroismul, iar Pedagogia a luat locul Mitologiei.

Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologică a nostalgiei. Ea ne face inteligibil sensul unui „suflet“ al lumii.

De ce, cînd ne adîncim în taina ei, sîntem prinşi de un freamăt patetic şi de o tulburare vecină religiei? Să nu fie cumva Devenirea o fugă din Dumnezeu? Şi să nu fie mersul ei sfîşietor o întoarcere în El? Se prea poate, din moment ce Timpul suspină, prin toate laturile lui, după Absolut. Nostalgia exprimă mai direct şi mai dramatic imposibilitatea omului de a-şi fixa o soartă. „Devenire“ hipertrofiată, el îşi gustă, în instabilitatea ei, lipsa lui de condiţie. Şi nu este ca şi cum el s-ar „grăbi“ cu tot timpul?

Dacă tot ce „este“ nu m-ar face să sufăr, oare cum aş suferi să fiu? Şi fără excesul balsamic al durerii, cine-ar suporta osînda la viaţă? Dar încărcat şi prigonit de ea, te răsfeţi într-un avînt funebru spre nemurire, spre veşnicia muririi – numită şi viaţă…

Dorul de a muri exprimă uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru: vrem, adică, să ne facem stăpîni pe surprizele fatale ale viitorului, să nu cădem victime ale dezastrului esenţial.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 102 )


Tot ce nu-i muzical e aparenţă, eroare sau păcat.

O! dacă aburii muririi s-ar înălţa melodic spre cer şi-ar îmbrăca în imn sonor o stea încremenită!

De n-ar fi melancolia, s-ar întîlni vreodată muzica cu moartea?

În clipa-n care vom fi reuşit să dizolvăm toată viaţa într-o mare sonoră, nu vom mai avea nici o obligaţie faţă de Infinit.

Sînt invazii muzicale de o fascinaţie absolută, după care sinucigaşii îţi par diletanţi, marea ridicolă, moartea o anecdotă, nefericirea un pretext şi dragostea o fericire. Nimic nu mai poţi face şi nimic nu mai poţi gîndi. Şi atunci ai vrea să te îmbălsămezi într-un suspin.

Wagner pare a fi stors toată esenţa sonoră a umbrei.

Cine iubeşte cu adevărat muzica nu caută în ea un adăpost, ci un nobil dezastru. Universul nu se înalţă spre destrămarea ei?

Întocmai ca gîndurile, muzica se instalează în golurile vitale. Un sînge proaspăt şi o carne rumenă rezistă ademenirilor vibrante, n-au spaţiu pentru ele; boala însă le face loc. Pe măsură ce roade din viaţă, absolutul înaintează. Nu e revelator că-n infinitul muzicii şi-n infinitul morţii se topeşte totul în noi, că materia îşi pierde marginile, că ne sfărîmăm graniţele pentru a oferi întinderi năpădirii sonore şi mortale?

Fiecare purtăm, în grade diferite, o nostalgie a haosului – şi care se exprimă în dragostea de muzică. Nu-i aceasta universul în starea pură a virtualităţii? Muzica este tot – minus lumea.

Boala – acces involuntar al absolutului.

Luciditatea e un reflex al păcatului zilnic de a fi, iar cunoaşterea, o formă vulgară a nostalgiei.

Oare cum se răsfrînge viaţa într-un suflet neîntinat de cunoaştere? Răspunsul ar fi uşor de am şti în ce fel vremelnicia poate fi trăită ca veşnicie, în ce fel sînt alcătuiţi îngerii sau pînă unde se întinde peisajul lăuntric al prostiei.

În Dumnezeu eşti mai singur decît într-o mansardă pariziană.

Dacă ai putea gîndi atunci cînd ţi se aprind gîndurile! Dar ce idee ar mai lua contur cînd din creier se împrăştie fum şi din inimă scîntei?

Previous Older Entries