Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 80 )


Totul mă răneşte şi raiul îmi pare prea brutal. Orice atingere-i o rostogolire de stînci şi răsfrîngerea stelelor în ochi visători de fecioară mă doare, ca materie. Florile răspîndesc parfumuri mortale şi un crin nu e destul de pur unei inimi fugare din tot. Doar visul de fericire al unui înger ar putea oferi un pat legănării ei astrale.

Lumea s-a vestejit în periferiile inimii, iar mintea zace-n înserări. Universul îşi întinde zîmbetul lui înfricoşat, în care disting – simbol al vieţii – un înger canibal.

Nimic nu poate fi redus la unitate. Haosul pîndeşte lumea la toate colţurile. Contradicţia nu e numai sensul vieţii, dar şi al morţii. Orice act este identic tuturor celorlalte. Nu există nici nădejde şi nici deznădejde, ci toate sînt deodată. Mori trăind şi trăind mori. Absolutul este simultaneitate: amurguri, lacrimi, muguri, bestii şi roze; toate înoată în beţia indistinctului. Ah! singurătăţile pline – cu senzaţia de Dumnezeu în transă – şi-n care eşti gelos pe tine însuţi!

Dacă nu simţi că marea îţi poate servi de pseudonim, n-ai gustat o clipă din singurătate.

Medicii n-au urechea destul de fină. Dar cînd ştii că-n orice auscultaţie ai descoperi un marş funebru…

Prin tristeţi, îţi pierzi poziţia de om. De-aş da drum slobod pornirilor mele, m-aş odihni într-un cimitir de cerşetori sau de împăraţi nebuni.

Numai ca sursă de nefericire este femeia o revelaţie a absolutului. Sorbindu-i metafizic alcătuirile misterioase, înfrîngi viaţa cu mijloacele ei proprii, chiar cînd panica anemiei, în preajma leşinului esenţial, toarnă văpăi abstracte în sînge.

O dragoste împlinită, o voluptate ce nu-i un delicios dezastru, compromite în măsură egală pe bărbat şi pe femeie. Iubirea nu se poate suporta, ci numai suferi. Cu fruntea pe sîni, te despămînteneşti cu tot pămîntul.

Orice-ai face, pentru femeie nu poţi avea decît un cult, chiar misogin fiind. Şi apoi, adoraţia are un prestigiu mai înalt cu cît nu se aplică unei valori intrinseci. Nu adori femeia, ci ceea ce eşti prin ea. Un cult necesar pentru a evita narcisismul.

După femei alergi din frică de singurătate şi rămîi cu ele dintr-o sete egală acelei frici. Căci mai mult decît în orice, în iubire eşti putred de tine însuţi.

Sexualitatea-i o operaţie în care eşti, rînd pe rînd, chirurg şi poet. O măcelărie extatică, un grohăit de aştri. – Nu ştiu de ce în iubire am senzaţii de fost-sfînt….

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 79 )


Se prea poate ca în sine iubirea să conţină un potenţial de fericire mai mare decît este înclinată a crede mintea noastră, molipsită de inimă. De unde vin atunci acordurile funebre ale esenţialei beţii şi parfumul de sinucidere al îmbrăţişărilor?

Arheologia fatală a iubirii scoate la suprafaţă nu numai durerile clare, actuale, ci şi toate nefericirile incomplete, pe care credeam a le fi îngropat pe veci, însîngerările ce le socoteam isprăvite şi însetează dorul suferinţelor prelungi. Întocmai ca în liturghia erotică a lui Wagner, latura de umbre a trecutului se însufleţeşte şi pune stăpînire pe chinul nostru incert, încît sîntem mai puţin nefericiţi din senzaţiile imediate ale iubirii, cît din cele dezmorţite şi trezite din trecut.

Dacă dragostea n-ar fi mai mult de o prezenţă epidermică, ar fi imposibil s-o asociezi suferinţei. Dar ei îi convine un nesfîrşit de predicate, ca şi lui Dumnezeu. Femeia poate fi un infinit nul; în faţa iubirii însă, infinitul roşeşte. Căci totul e prea puţin, raportat la ea. Nu sînt clipe de dragoste faţă de care moartea pare o simplă obrăznicie?

Sînt oameni care, de n-ar putea gîndi asupra iubirii, ar înnebuni de iubire. Reflexia este un derivativ unic. Fără ea, nimic n-ar putea fi suportabil. Am muri atunci din cauza lui Dumnezeu, a muzicii sau a femeii. Transpoziţia reflexivă îndulceşte furia patimilor şi atenuează transportul spre nefiinţă din orice voluptate. În felul acesta devine gîndirea un instrument de mediocritate.

Ne agităm, credem şi gîndim ca să ne scuzăm existenţa. Este ca şi cum cineva ne-ar privi din altă lume cu dispreţ, iar noi, pentru a nu cădea victime ale dezgustului său, ne justificăm prin gesturi, vorbe şi fapte. Nădăjduim astfel să obţinem îndurarea sa, iertarea curiozităţii de a fi. – Iar cînd acel cineva e botezat Dumnezeu, împodobim jalnicul nostru spectacol, ca şi cum acesta ar fi altceva decît oglinda Marelui Amărît.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 78 )


Erotica emană de dincolo de om; îl copleşeşte şi-l năruie. Şi de aceea, năpădit de valurile ei, zilele trec fără să mai observi că obiectele sînt, vietăţile se agită şi viaţa se macină, căci prins în somnul voluptuos al iubirii, de prea multă viaţă şi de prea multă moarte, le-ai uitat pe amîndouă, încît, trezit din dragoste, sfîşierilor ei neîntrecute le urmează o prăbuşire lucidă şi nemîngîiată.

Sensul mai adînc al iubirii nu este inteligibil nici prin „geniul speţei“ şi nici chiar prin depăşirea individuaţiei. Cine poate crede că ea ar atinge intensităţi atît de furtunoase, de o neumană gravitate, dacă noi am fi simple instrumente într-un proces în care personal pierdem? Şi cine poate admite că ne-am angaja în suferinţe atît de mari, ca să fim doar victime? Sexele nu sînt capabile de atîta renunţare şi nici de atîta înşelăciune.

În fond, iubim ca să ne apărăm de vidul existenţei, ca o reacţiune împotriva lui. Dimensiunea erotică a fiinţei noastre este o plinătate dureroasă care umple golul din noi şi din afară de noi. Fără invazia vidului esenţial, care roade sîmburele firii şi năruie iluzia necesară fiinţării, dragostea ar fi un exerciţiu uşor, un pretext plăcut, şi nu o reacţie misterioasă sau o zvîrcolire crepusculară. Nimicul ce ne înconjoară suferă de prezenţa Erosului, care şi el este o înşelăciune, atinsă de existenţă. Din tot ce se oferă simţirii, iubirea este un minim de vid, la care nu putem renunţa fără să deschidem braţele golului firesc, banal şi veşnic.

Fiind maximum de viaţă şi de moarte, iubirea constituie o irupţie de intensitate în vid. Şi orice intensitate este o suferinţă a vidului.

Chinul dragostei – l-am suporta noi oare de n-ar fi el o armă în contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte cu încîntare şi suspine, de n-am găsi în ea o cale de a fi spre nefiinţă?

Nu te poţi consola de neantul lumii prin forţă, ci prin orgoliu. Fiece om e prea mîndru ca să se închine în faţa evidenţelor. Şi atunci inventează existenţa.

Intimitatea mea cu lucrurile ce se sting? Mă supravieţuiesc după orice tristeţe…

Doar fiind pînă în gît în nefericire, începe inima să-mi bată. Suspinul e spaţiul ideal al respiraţiei, iar fericirea nu-i temperatura vieţii.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 77 )


Cele mai crîncene dureri şi halucinaţiile de groază cele mai crude nu mi-au lăsat un dezgust comparabil celui ce urmează despărţirii de un grup de oameni pe care îi urăşti sau pe care îi iubeşti. Ai fost sau n-ai fost strălucitor, admirat sau dispreţuit, cînd te desparţi de ei, orice sinucidere e prea dulce. Fiece cuvînt ce l-ai spus parcă a devenit noroi şi se ascunde undeva pe fondul izolării tale, ca să te murdărească în faţa ta. Vorbele se transformă în otravă şi, după ce te-ai spovedit ceasuri şi ceasuri, te ameţeşte vidul oamenilor şi-al tău. Tot ce nu e singur putrezeşte, şi niciodată n-am fost singur pînă la înmugurire.

După orice conversaţie, eşti mai părăsit ca în mormînt. ºi-ai uşurat spiritul şi ţi-a putrezit inima. Vorbele au zburat în vînt şi cu ele substanţa izolării tale.

Distanţa de lume o putem verifica doar în iubire. În braţele femeii, inima se supune instinctului, dar gîndul rătăceşte în preajma lumii, fruct bolnav al dezrădăcinării erotice. Şi de aceea în clocotul senzual al sîngelui se înalţă un protest melodic şi sfîşietor ce nu-l distingem totdeauna, dar e prezent în spaţiul unei licăriri, amintindu-ne în treacăt vremelnicia duioasă a voluptăţii. Cum am culege altcum moartea trandafirie din fiece sărut, învăluiţi agonizant de îmbrăţişări?

Şi cum ne-am măsura singurătatea, de nu ne-am privi-o în ochii pierduţi ai femeii? Căci prin ei, izolarea îşi oferă o privelişte de infinit sieşi.

Echivocul iubirii pleacă din faptul că eşti fericit şi nefericit în acelaşi timp, chinul egalînd voluptatea într-un vîrtej unic. De aceea, nefericirea în dragoste creşte cu cît femeia te înţelege şi te iubeşte mai mult. O pasiune fără margini te face să regreţi că mările au fund, şi dorul de scufundare în nemărginit îl stingi în nesfîrşitul azurului. Cerul măcar n-are graniţe şi pare făcut pe măsura verticalei sinucideri.

Iubirea-i o ispitire de înec, o tentaţie de adîncime. Prin aceasta seamănă morţii. Aşa se explică de ce sentimentul sfîrşitului îl au numai naturile erotice. Iubind, scobori pînă în rădăcinile vieţii, pînă în prospeţimea fatală a morţii. Nu sînt fulgere ca să te lovească în îmbrăţişări, iar ferestrele dau spre spaţiu pentru a te putea arunca prin ele. Este prea multă fericire şi prea multă nefericire în suişurile şi scoborîşurile iubirii şi inima e prea îngustă dimensiunilor ei.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 76 )


În îmbrăţişări, senzaţia de fericire şi de nefericire te chinuie într-o sfîrşeală echivocă, în care ai vrea ca din senin să te spulbere un trăsnet. Din buze emană o dulceaţă mortală, inundînd marginile firii şi înecîndu-te într-o deznădejde de paradis. Niciodată moartea nu pare mai învăluitoare ca în preajma dezamăgirii erotice. Dragostea-i un înec, o scufundare în fiinţă şi în nefiinţă. Căci orice voluptate e o împlinire şi o stingere. Doar iubind poţi bănui cum autodistrugerea este baza rodniciei. Fără femeie – muzică rătăcită-n carne -, viaţa ar fi o sinucidere automată. Căci într-adevăr, fără ea în ce-am muri? Unde am descoperi stingeri mai aromate, unde am înflori în amurguri şi am pîlpîi îngropîndu-ne?

Dacă oamenii ar umbla goi, ar cîştiga mult mai uşor siguranţa fizică a morţii. Hainele se interpun între noi şi rosturile noastre, creînd o iluzie de putere şi neatîrnare. Cînd treci însă gol prin faţa unei oglinzi, te pomeneşti menit pieirii, căci trupul e un zăcămînt de zădărnicie, în care mucegăieşte gîndul nemuririi.

După cîteva milenii de civilizaţie, de-ar începe oamenii să umble dezbrăcaţi, aruncînd cu hainele iluziile implicate, ar deveni cu toţii metafizicieni.

Doar cînd te zăreşti gol ţi-aduci aminte că exişti şi că eşti muritor. Îmbrăcămintea ne împrumută o superioritate artificială asupra timpului. Cum o să fii muritor, cu o pălărie pe cap şi cu o cravată la gît? Hainele au creat mai multe iluzii decît religiile.

Pare că mii şi mii de vieţi necunoscute se sinucid înlăuntrul meu şi din suspinele lor se alcătuieşte un extaz final, că nu sînt mai mult de o boltă peste infinite sfîrşituri… De m-aş putea împrăştia în elementele chinului, să mă fărîm în frînturi de sfîşieri şi să nu mai fiu nicăieri şi în primul rînd în mine! Ca într-un delir de absenţă, să mă suprim în toate şi să mă sting, centrifugal mie.

Omul este drumul cel mai scurt între viaţă şi moarte.

Moartea este sublimul la îndemîna fiecăruia.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 75 )


Modernilor le lipseşte cultura lăuntrică a sinuciderii, estetica sfîrşitului. Nici unul nu moare cum trebuie şi toţi se sfîrşesc la întîmplare. Neiniţiaţi în sinucidere, nişte amărîţi ai morţii. Dac-ar şti ei să se termine la timp, n-am suferi nici unul de strîngerea de inimă la vestea atîtor şi atîtor „acte disperate“ şi n-am numi „nefericit“ un om ce-şi sfinţeşte propria împlinire. Lipsa de axă a modernilor nicăieri nu apare mai izbitoare ca în depărtarea lăuntrică de sinuciderea îngrijită şi gîndită, de sinuciderea ca oroare de ratare, îndobitocire şi bătrîneţe, de sinuciderea ca omagiu forţei, înfloririi şi eroismului.

De cîte ori nu mă ispitesc presimţiri de extaz, de atîtea ori mă simt obiect. Pare că a îngheţat lumina pe creier… şi timpul s-a năruit într-o inimă moartă.

Privesc pietrele şi le invidiez zvîcnirile. Vor pricepe ele vreodată că mă ofer odihnei lor? Şi stîncile voi-vor ele să se înece în tăcerea sîngelui?

…Ajungi aşa obiect desfrînat de nepăsare şi în care natura îşi contemplă ultima ei înmărmurire.

Împietrirea ta trezit-a gelozia pietrelor? Văzut-ai cum gheţarilor le mijesc vinele?

Nu gîndesc asupra morţii, ci ea se gîndeşte pe sine. Tot ce e posibilitate de viaţă în ea respiră prin mine şi nu exist decît prin timpul de care e capabilă veşnicia ei. Întru cît se apără de propriul ei absolut, întru cît se refuză măreţiei şi scoboară de bunăvoie într-o degradare temporală, într-atît sînt. Pînă şi-n moarte caut viaţa, şi rostul meu nu este decît a o descoperi în tot ce nu e ea. Dacă mortăciunea divină ar fi mai vie, de mult aş poposi în braţele ei. Dar Dumnezeu a împrumutat prea puţin vieţii ca să am ce să caut în pustiul lui.

Nu se mai poate trăi decît pîndind viaţa peste tot unde nu-i la ea acasă, ca s-o salvezi de la înstrăinare. Astfel, te surghiuneşti în moarte, ca să guşti viaţa în umbletul ei deşert.

Ceea ce lipseşte sănătăţii este infinitul. Iată de ce au renunţat oamenii la ea.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 74 )


Pascal – dar mai cu seamă Nietzsche – par nişte reporteri ai eternităţii.

Cînd te-ai cufundat nemilos în străfundurile firii şi le-ai despuiat de bogăţii în ochiri subterane, te pomeneşti mîndru şi înfumurat în legănările nimicului. Ce te face însă ca în acest dezmăţ metafizic să te opreşti deodată, ca fulgerat de-un este? Rezistenţele ascunse ale sîngelui, patimile năvălind cunoaşterea sau instinctele asediind spiritul? E ceva în noi care refuză nimicul, atunci cînd mintea ne arată că totul e nimic. Acest ceva să fie totul? Se prea poate, de dată ce trăim prin el.

Sfinţii, nebunii şi sinucigaşii par a fi învins acest ceva, nelămuritul esenţial şi ascuns care stăvileşte spiritul în ultima lui mîndrie. Noi ceştilalţi, rataţi ai absolutului, – sîntem pîndiţi de viaţă cînd ne credem mai departe de ea. Şi dacă ne iese înainte cînd o uitasem, din şoaptele ei descifrăm că absolutul nu-i decît Nimicul ca treaptă din urmă a cunoaşterii. Şi atunci dăm înapoi… Spiritului, viaţa nu-i decît o batere în retragere.

Nostalgia infinitului, fiind prea vagă, ia formă şi contur în dorul de moarte. Căutăm precizie pînă şi în lîncezeala visătoare sau în sfîrşeala poetică. Moartea introduce oricum o anumită ordine în infinit. Nu este ea singura lui direcţie?

Împotriva sinuciderii nu se poate face decît un fel de întîmpinare: nu e firesc să-ţi pui capăt zilelor înainte de a-ţi fi demonstrat pînă unde poţi merge, pînă unde te poţi împlini! Deşi sinucigaşii cred în precocitatea lor, ei totuşi consumă un act înainte de-a fi atins o maturitate efectivă, de a fi copţi pentru o stingere voită. Că un om vrea să termine cu viaţa, este uşor de înţeles. De ce nu-şi alege însă culmea, momentul cel mai favorabil al creşterii lui? Sinuciderile sînt oribile chiar prin faptul că nu se fac la timp, că ele întrerup o soartă, în loc s-o încunune. Un sfîrşit trebuie grădinărit. Pentru antici, sinuciderea era o pedagogie; sfîrşitul încolţea şi înflorea în ei. Şi cînd se stingeau de bunăvoie, moartea era un sfîrşit fără amurg.

Previous Older Entries