Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 95 )


Oamenii sînt în genere obiecte. De aceea simt ei nevoia să „existe“ Dumnezeu. Cînd ai făcut trecerea de la obiect la eu, Dumnezeu e superior faptului de a fi sau a nu fi. Întocmai ca eul, El devine o irealitate care se caută.

Nu poţi atinge echilibrul în lume, atîta vreme cît existenţa nu e mai mult de o stare. Căci, în asemenea condiţie, eşti încontinuu fie în acord, fie în dezacord cu ea. În mod firesc, existenţa e ireductibilă, o rezistenţă pur şi simplu în faţa căreia ne aflăm fără să fim nevoiţi a o acorda sau nu subiectivităţii.

Dezechilibrul în lume, fruct al exasperării conştiinţei, derivă din incapacitatea de a concepe neutru realitatea. Oricît ne-am sforţa, ea nu-i decît stare, la care aderăm sau nu. Creşterea accentului subiectiv al conştiinţei micşorează autonomia firii. Cîştigi în intensitate şi realitatea pierde echivalent în prezenţă.

Conştiinţa? A nu mai fi la nivelul firii.

Pe cînd în extaz punctele universului sînt inseparabile de centrul iradierii noastre – în groază, ele se află la o distanţă egală de noi, fără ca unul singur să ne rămînă indiferent. Nimic nu ne separă de lume, deşi ea ni-i ostilă. Extazul şi groaza – atît de diferite – ne angajează în mod egal în ea.

De aceea, uluit în alternanţa lor, ajungi să nu mai descifrezi care-i eul şi care-i lumea. În amîndouă, n-are ce să mai rămînă neutru; totul participă şi nimic nu stă în afară, nimic nu este obiectiv.

În groază, nu ştii dacă lumea-i o prelungire negativă a eului sau eul o prelungire negativă a lumii; iar în extaz, nu poţi să califici o plinătate, în aşa măsură confuzia unică absoarbe diferenţele fiinţei.

O lume de urzici altruiste şi de bolovani invitîndu-se la menuet… sau de stîrvuri ce-şi surîd ca-n vodevil…

Realitatea trebuie chemată la viaţă sau interzisă.

Prezenţa spiritului devenită colectivă anemiază creşterea unui popor şi-l apropie de decadenţă prin tulburarea rafinamentului. Finalul unei ţări este în genere un surmenaj istoric, o istovire explicabilă şi fatală. Nobila deficienţă a Greciei şi a Romei, în maturitatea lor crepusculară, presupune o soartă rotunjită şi o ispăşire înaltă a unui exces unic. Un trecut de creaţie trebuie plătit prin suferinţele vitalităţii şi nimic nu-i mai impresionant ca o bătrîneţe lucidă, deschisă unui vast amar.

Anunțuri

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 94 )


Munţii nu-ţi dau senzaţia de infinit, ci de grandoare. – Pentru infinit ne ajunge marea şi nefericirea.

Aş vrea să am o inimă la intersecţia Alpilor cu azurul.

Melancolia mă dispensează de alpinism. Cînd ajungi să înţelegi munţii de jos…

Femeile care nu ştiu zîmbi mă fac să mă gîndesc la o muzică de pompieri în Paradis.

Numai farmacia mai poate opri gîndurile.

Cînd otrava veghii ţi-a depravat fiinţa, nimic nu se mai poate desfăşura sub soare fără să te irite. În afară, poate, de un dialog al florilor despre moarte.

Mîndria drăcească de a dispune de amărăciune în faţa nu importă cărui lucru, de a desfigura banalitatea în vîrtejul paradoxului şi de-a tulbura liniştea firii în patima contradicţiei… Nu mai rămîne nimic decît desfrîul minţii peste o realitate desfrunzită, o optică sumbră străpungînd calmul uitării şi pătînd orice prospeţime. Şi atunci, să te miri de ce lebedele – suflete spulberate-n corpuri – îţi par chioare (căci nu privesc ele în lături?); de ce un cer senin îţi trezeşte icoana lucie a unui creier de imbecil şi viaţa îţi pare mai comică decît un sfînt zburdalnic?

Dacă izvoarele Alpilor mi-ar spăla mintea şi mi-ar răcori inima! Doar aşa aş fi vesel să descopăr frăgezimea neştiinţei, şi nu să rumeg în munţi şi-n şesuri, pe mări şi pustiuri curiozitatea fatală a lui Adam, izgonindu-mă prin veghe din mine însumi.

Să trăieşti toată viaţa drama păcatului şi uneori să te simţi aşa de pur, că aripi de lebădă te poartă înspre o insulă de îngeri priveghind agonia Paradisului!

Şi totuşi, numai în sentimentul păcatului eşti om în sensul propriu al cuvîntului. Căci a fi om înseamnă a te identifica la orice latitudine a pămîntului şi a inimii cu fenomenul căderii.

Cine nu simte că merge la fund – chiar atunci cînd lucrează şi creează pozitiv, cînd e notar sau geniu – nu înţelege nimic din natura specifică a soartei umane, iar cei ce nu cunosc atracţia irezistibilă a năpăstuirii, a esenţialei lunecări, a creşterii înspre abis – n-au atins în nici un fel condiţia căreia au fost meniţi.

Mor propriu-zis numai oamenii străini de ispita rodnicei scufundări, care nu-şi rup gîtul în orice ocazie a vieţii. Ceilalţi au totul îndărătul lor, şi-n primul rînd sfîrşitul.

Luciditatea: a avea senzaţii la persoana a treia.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 93 )


Sentimentul morţii este moleşitor şi crud, parcă înoată o lebădă şi un şacal pe undele otrăvite ale sîngelui…

Cînd citeşti pe filozofi, uiţi inima omenească, iar cînd citeşti pe poeţi, nu ştii cum să te scapi de ea.

Filozofia e prea suportabilă. Acesta-i marele ei defect. E lipsită de patimă, de alcool, de dragoste.

Fără poezie, realitatea-i un minus. Tot ce nu-i inspiraţie e deficienţă. Viaţa, şi cu atît mai mult moartea, sînt stări de inspiraţie.

Leşinul tuturor lucrurilor, în urechi şi inimi agonizînd de poezie…

Melancolia? A fi îngropat de viu în agonia unui trandafir.

Cînd, atins de o nobleţe tristă, dezlegat de oameni şi de lume, tîrîi o murire înflorită, nimic nu te mai împiedică să crezi că te-ai născut prin generaţie spontană dintr-o toamnă veşnică.

Prin mine rătăceşte un Septembrie visător şi fără de-nceput.

Un om plictisitor este un om incapabil de plictiseală.

Viaţa este un minus de eternitate al morţii, iar individuaţia o criză a infinitului.

Atenţia neîntreruptă la fiinţă este izvorul plictiselii. Ce păcat că existenţa nu rezistă spiritului! Pînă şi Dumnezeu pierde prin atenţia noastră.

Neantul e atenţie absolută.

Bucuria e reflexul psihic al purei existenţe – al unei existenţe ce nu-i capabilă decît de ea însăşi.

Dorinţa de a muri ascunde prea multe garanţii de absolut şi de perfecţiune, prea multă insensibilitate la eroare, încît setea de-a trăi cîştigă în farmec prin prestigiul nedesăvîrşirii şi prin atracţia greşelilor aromate. Nu e mai ciudat să îndrăgeşti imperfecţiunea?

Predilecţia straniului salvează viaţa; moartea se scufundă în evidenţă.

Nu există măreţie în viaţă şi nici chiar în moarte, ci într-un Nimic ce se ridică neutru şi etern spre cer, asemenea Mont-Blanc-ului.

Privind piscurile schizofrenice: curios că nu există singurătate decît spre cer.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 92 )


Cînd nu mai eşti acordat lumii nici prin gînd şi nici prin inimă, trebuie să alergi încontinuu, pentru ca în ritmul paşilor să te ocoleşti şi să uiţi alcătuirea lacrimală a firii. Altcum, redevii grădinar al sinuciderii…

Nebunia-i o prăbuşire a eului în eu, o exasperare a identităţii. Pierzîndu-ţi minţile, nimic nu te mai poate opri să fii nelimitat tu însuţi.

Boala: stadiu liric al materiei. Sau poate şi mai mult: materie lirică.

Nu explici un paradox, precum nu explici un strănutat. De altfel, nu-i paradoxul un strănutat al spiritului?

Tristeţea-i indefinibilul ce se interpune între mine şi viaţă. Şi cum indefinibilul este o aproximaţie delicată a infinitului…

Cînd eşti iubit, suferi mai mult decît cînd nu eşti. Părăsit, te mîngîi prin orgoliu; dar ce consolare mai poţi născoci în faţa unei inimi ce ţi se deschide?

Munţii îşi înşală singurătatea cu vecinătatea cerului şi deşertul cu poezia mirajelor. Numai inima omului rămîne veşnic cu ea însăşi…

De unde să plece pornirea murdară de a mă tăvăli în nefericire, mai rău ca bivolii în bălţi şi porcii în gunoi? O lenevie împroşcată de bălegar şi de vis…

…Şi cînd ştii că ea nu-i viciul vieţii tale, ci izvorul ei. Şi cînd mai ştii cum, alături de femeie, trîndăvia devine veşnicie…

De cîte ori privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a aparţine lumii. Cine-a numit consolatoare culoarea celei mai subtile pierzanii?

Dacă avea cerul altă înfăţişare, religia ar fi consistat probabil în alipirea de pămînt. Cum însă albastrul este culoarea dezlipirii, credinţa a devenit un salt din lume.

În orice nuanţă, albastrul e negaţia imanenţei.

Cu cît mă lecuiesc mai mult de mine, cu atît îmi semăn mai mult. Melancolia ne scuteşte de Eu, în aşa măsură este ea răul lui.

Faţă de totul morţii, nimicul vieţii este o imensitate.

Sfinţii au spus atîtea paradoxe, încît e imposibil să nu te gîndeşti la ei în cafenea.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 91 )


În felul acesta, înţeleg mai bine înclinarea noastră bolnăvicioasă, plină de suferinţă pasionată, pentru femeie. Deşi mai ancorată în viaţă decît noi, nu-i putem totuşi răpi un caracter de ireal, alcătuit atît din poezia vaporoasă în care ne complăcem a o învălui, cît şi din echivocul sexualităţii. Femeia este orice, afară de o evidenţă. Şi suferinţa în dragoste, în orice dragoste, împlinită sau neîmplinită, cîştigă în adîncime şi ciudăţenie cu cît prezenţa femeii se subtilizează într-o perfecţiune pe cît de carnală, pe atît de nedefinibilă. Dragostea nu e infinită decît negativ, convertind plinătatea în suferinţă. Nevoia nefericirii n-o resimţi decît pentru a împrumuta fiorurilor erotice o expresie supremă.

Sexualitatea fără ideea morţii e înfiorătoare şi degradantă. În braţele femeii descind sicrie din azur. Echivocul eroticii este chiar această sugestie mortală de plinătate, de exces dezastruos, de înflorire crepusculară.

Cui, abandonîndu-se mării sau amintirii ei, nu i-a fost ruşine de a fi petrecut clipe de dragoste mulţumit sau indiferent? Nu este marea o jenă în faţa oricărei împliniri? N-o obligăm la reflux cînd o zărim fără ochi îndureraţi? Melancolia este un omagiu de fiecare clipă întinderilor marine. Şi-n privirile visătoare şi pierdute, marea se prelungeşte peste malurile ei şi oceanele îşi continuă un flux ideal spre întristare. De aceea, ochii nu mai au fund…

Ce curios să te primbli printre femei şi alţi oameni, gîndindu-te dacă face sau nu să fii Dumnezeu! Rumegînd la iluzia veşniciei tale, îţi zici: „la marginile mele, mai fi-voi stăpîn pe mine?“ – Şi trecătoare, care şoptesc: „eu prefer Crêpe de Chine.“

Ce noroc că mai sînt şi femei înfrumuseţate misterios de boală, care să-nţeleagă climatul durerii şi pierzania lucidităţii! Spiritul este materie ridicată la rangul de suferinţă. Şi întrucît femeile sînt avide de dureri, participă la el.

Nevinovăţia e antipodul spiritului. Tot aşa fericirea şi orice nu-i durere.

Parcurile sînt deşerturi pozitive.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 90 )


Nicăieri mai mult ca la mare nu eşti înclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului. Şi nicăieri nu eşti mai capabil de un fior religios prin faptul simplu de a privi. O viaţă plină, cu un nimb de absolut, ar fi aceea în care orice percepţie ar fi o revelaţie. Eşti pe cale a o realiza în sugestia amurgurilor marine… Uita-voi vreodată înserarea unică de la Mont-Saint-Michel, cînd, între un soare în agonie şi o cetate mai singură ca soarele, toate apusurile lumii mă chemau spre o măreţie tristă, întrezărită-n presimţiri? Şi apoi, să te primbli cu acel crespuscul în suflet prin parcul din Combourg, încercînd a fi demn de plictiseala marelui René. Trebuie într-adevăr să cunoşti dezolarea magnifică a anumitor zile la Saint-Malo şi la Combourg, pentru ca să-l poţi scuza pe Chateaubriand. E drept că, în afară de cîteva pagini din Memoriile lui, cu greu mai poate fi recitit, căci retorica lui, avînd amploare, este lipsită totuşi de substanţă. Lamentaţiile lui nu sînt destul de gîndite şi plictiseala lui nu-i destul de esenţială. Dacă l-am iubit totuşi, a fost pentru desfăşurarea somptuoasă a vieţii lui, pentru a fi ridicat vidul lăuntric la rangul de artă.

Aşa şi-a ştiut gospodări nimicnicia, ca să nu mai putem fi decît epigoni în meşteşugul plictiselilor. Trebuie să fi văzut măcar camera în care el şi-a petrecut copilăria şi să fi întrevăzut ceea ce au putut fi discuţiile cu Lucile, pentru care orice amator de melancolie trebuie să aibă pietate – spre a-ţi da seama că o dezolare pornită dintr-un sat valah nu poate atinge prestigiul funebru al uneia răsărite într-un castel solitar. Noi sîntem mai mult amărîţi decît trişti, căci nu cunoaştem mîndria soartei triste, ci umbrele destinului amarnic.

„O inimă plină într-o lume vidă.“ Chateaubriand s-a înşelat definindu-şi astfel plictiseala; s-a înşelat din orgoliu. Căci în plictiseală noi nu sîntem mai mult decît lumea, ci tot atît de puţin cît ea. Este o corespondenţă de vid. Căci de-am fi mai mult, ne-am rezema destul în noi înşine, am fi destul existenţă, ca să nu atingem rarefierea conştiinţei, din care izvorăşte vidul interior. Stările de mare încordare, fie ele de extaz, fie de chin, ne fac impermeabili plictiselii, deşi din partea lumii înconjurătoare ar putea pleca o sugestie irezistibilă de zădărnicie.

Din ce vezi lucrurile mai de-aproape, din aceea nu le poţi iubi decît pe măsura irealităţii lor. Existenţa nu-i suportabilă decît prin coeficientul de neexistenţă. Virtualităţile de nefiinţă ne apropie fiinţa. Nimicul e un balsam existenţial.

Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 89 )


 

Întinderile cerului îmi vor ajunge să peticesc o inimă zdrenţuită? Sau să cerşesc şi pe ale pămîntului? – Ca şi cum ele ar mai avea ce acoperi dintr-un suflet născut îngropat!

Aţi privit marea în momentele ei de plictiseală? Parcă-şi agită valurile din scîrbă de ea însăşi. Le trimite să nu se mai întoarcă. Dar ele revin, revin neîncetat. Aşa păţim şi noi. Cine ne întoarce spre noi înşine, cînd ne sforţăm mai mult a ne îndepărta?

Nevoia tainică de a te abandona mării, de a te risipi în frămîntarea zadarnică a tuturor mărilor, să nu fie un gust de plictiseală infinită şi o senzaţie de evanescenţă mai vastă ca depărtările? Nici vinul, nici muzica şi nici îmbrăţişările nu te apropie de dulceaţa destrămării ca valurile ce se urcă spre absenţa şi nimicnicia ta şi te mîngîie cu insinuări de dispariţie! Marea – comentariu fără sfîrşit la Ecleziast…

Un om fericit descifrează el ceva în întinderile marine? Ca şi cum marea ar fi făcută pentru oameni! Pentru aceştia e pămîntul, acest amărît pămînt… Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într-o armonie voluptuoasă şi sfîşietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor.

Şi astfel, tonalitatea mării este aceea a unei muriri eterne, a unui sfîrşit ce nu se mai gată, a unei agonii înflorite. Nu-ţi trebuie o inimă bolnavă de nuanţe şi nici o simţire atinsă de subtilităţile extazului pentru a surprinde un fior mortal în melodiile marine, ci doar o înclinare spre tainele şi vocile melancoliei. Atunci nu mai eşti sigur de identitatea ta şi trebuie oarecum să te aduni, să te pescuieşti neîncetat, spre a nu te înghiţi mările din tine şi din afară. Nu te poţi stăpîni decît între patru pereţi. Chemările depărtărilor te împing mai departe de calculul existenţei tale…

Marea este o ispită de dispariţie numai pentru cei ce au descoperit-o în zile şi în nopţi, prin introspecţie… Avînd-o în faţă, îţi verifici numai prăpastia acelor zile şi acelor nopţi… Demonia marină este un viscol aromatic, o ruină căreia nu ne putem refuza fără să călcăm pe ce e mai adînc în noi…, o nobilă descompunere pe care trebuie s-o grădinărim. Şi apoi, nu zvîcneşte sîngele în ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic acordat rănii albastre, mişcătoare şi infinite? Suferinţa asta vastă şi lichidă, ea să-mi împlinească un gust de dureri nemăsurate şi să-mi astîmpere setea de nefericiri neîntrecute! De s-ar înfuria mările, să-şi spargă valurile de inima omenească!

Laşi Paradisul pentru rahitici cînd rătăceşti pe malurile mării. Căci el este o mare fără demonie. Icoana raiului nu m-a urmărit decît în momentele acelea periculoase în care ţi se topesc încheieturile şi ţi se moaie oasele, într-o supremă slăbiciune, într-o maximă deficienţă. Imaginea cea mai pură pe care o alcătuieşte mintea este emanaţia unei vitalităţi vacante.

Previous Older Entries