Biblia hazlie ( 382 )


Autorul adaugă că Antioh ar fi făgăduit lui Iehova că va trece la mozaism. Este ca şi cum ni s-ar spune că împăratul Carol Quintul ar fi promis să se turcească. Iată acum şi o mică scenă din Cartea a treia. Ea se petrece în Egipt. Regele Ptolemeu Filopator este supărat pe evrei, care negustoresc în mare număr în statele sale; el porunceşte să se facă un recensămînt şi găseşte, după Filon, că erau în număr de 1.000.000. El strînge acest milion de oameni pe hipodromul din Alexandria. Regele porunceşte ca toţi să fie călcaţi în picioare de elefanţi. La ora cînd trebuia să aibă loc acest spectacol, dumnezeu, care veghează asupra poporului său, îl face pe rege să cadă într-un somn adînc. Cînd se trezeşte, Ptolemeu amînă distracţia pentru a doua zi; dar atunci dumnezeu îi răpeşte memoria: Ptolemeu nu mai ţine minte nimic. În sfîrşit, a treia zi, trezit de-a binelea, Ptolemeu porunceşte să fie pregătiţi evreii şi elefanţii. Spectacolul urma să aibă loc, cînd deodată porţile cerului s-au deschis şi au coborît «doi îngeri slăviţi, înfricoşători la vedere…» (VI, 18) şi au îndreptat elefanţii împotriva ostaşilor care trebuiau să-i conducă; ostaşii sînt zdrobiţi, evreii salvaţi, iar regele se converteşte. Totul se întîmplă cum se cuvine în basmele evlavioase, scrise pentru oameni religioşi”. Acesta este micul rezumat al lui Voltaire. Nu este cazul să ne mai ocupăm şi de alte prostii din „cărţile sfinte ale Macabeilor”. *** Misiunea noastră este îndeplinită. Mai rămîne doar să spunem cîteva cuvinte care, eventual, îi vor uimi pe cititorii liber-cugetători, dar care sînt cel mai pur adevăr, stabilit de autor în mulţi ani de observaţii personale asupra moravurilor credincioşilor: oricît de lipsită de sens ar fi Biblia, există preoţi, şi chiar preoţi inteligenţi, care în mod sincer o consideră adevărată, veridică şi autentică şi a căror judecată nu a fost niciodată tulburată de vreuna dintre cele mai fanteziste povestiri ale autorilor „sfintei scripturi”. Aceşti oameni neobişnuit de naivi cred orbeşte că peştele uriaş l-a înghiţit pe Iona şi ar crede chiar că Iona este cel care a înghiţit peştele dacă „porumbelului sfînt” i-ar fi venit în gînd să sufle aceste cuvinte vreunuia dintre proroci. Acestea sînt rezultatele sugestiei de veacuri şi ale educaţiei religioase, care cer să ne închinăm fără cîrtire în faţa „cuvîntului domnului”! Atîta este de mare puterea credulităţii naive cu care mulţi oameni acceptă cele mai fanteziste învăţături ale autorităţilor religioase.

sfarsit

Anunțuri

Biblia hazlie ( 381 )


Pe cînd vorbeau în templu, a coborît din cer un cal mare cu un călăreţ strălucitor de aur. Calul îl lovi pe Eliodor cu copitele dinainte, iar cei doi îngeri care ţineau calul de dîrlogi au început să-l biciuiască pe Eliodor. Preotul Onia a avut bunătatea să intervină pe lîngă dumnezeu. Cei doi îngeri au încetat să-l mai biciuiască. Ei i-au spus ofiţerului: mulţumeştei lui Onia! Fără rugăciunile lui te-am fi bătut pînă ai fi murit. După aceea îngerii au dispărut. Această minune li s-a părut criticilor cu atît mai uluitoare, cu cît nici Şişac, regele Egiptului, nici Nabucodonosor, nici Antioh Epifaniu, nici Ptolemeu Soter, nici marele Pompei, nici împăratul Titus, care au luat cu toţii din bogăţiile templului evreiesc, nu au fost vreodată bătuţi de îngeri. Este adevărat că un sfînt călugăr a văzut sufletul lui Charles Martel dus de diavoli într-o barcă spre iad. Diavolii biciuiau sufletul său, deoarece el îşi însuşise anumite lucruri din tezaurul mănăstirii SaintDenis. Dar astfel de cazuri se întîmplă rar, ca să ne exprimăm politicos. X. Trecem peste o mulţime de anacronisme, confuzii, greşeli, falsificări, poveşti pline de ignoranţă care abundă în Cărţile Macabeilor, pentru a ajunge la moartea lui Antioh, descrisă în cap. al IX-lea al Cărţii a doua. Este o îngrămădire de minciuni. După cum spune autorul „Antioh a intrat în Persepolis pentru a jefui oraşul şi templul”. Este bine cunoscut că această capitală, căreia grecii îi spuneau Persepolis, fusese distrusă de Alexandru. Autorii Bibliei puteau foarte bine să nu fi fost informaţi despre evenimentele din China şi din India; dar este oare posibil ca ei să nu fi ştiut că acest oraş, căruia numai grecii îi spuneau Persepolis, nu mai exista de 160 de ani? Numele adevărat al oraşului era Istahar. Dacă autorul Macabeilor ar fi fost un evreu din Ierusalim, adică un asiatic, el nu ar fi dat reşedinţei regilor Persiei numele cu care figurează numai în cărţile greceşti. De aici tragem concluzia că ultimele cărţi ale Vechiului testament n-au putut fi scrise decît de un evreu elenist din Alexandria . Dar iată un alt motiv de îndoială. În Cartea întîi ni se spune că Antioh Epifaniu a vrut să pună mîna pe scuturile de aur lăsate de Alexandru cel Mare în oraşul Elimais, pe drumul spre Ecbatana, şi că a murit «în ţară străină din pricina acestei mari mîhniri» (Macabei I, VI, 13), aflînd că Macabeii opuseseră rezistenţă trupelor sale în Iudeea. În Cartea a doua, dimpotrivă, ni se spune că regele ar fi căzut din carul său şi că s-ar fi lovit atît de tare, încît corpul său s-a cangrenat, că viermii îi mîncau carnea şi că atunci el ar fi cerut iertare dumnezeului evreilor. Autorul acestei născociri arată că păgînul se ruga lui dumnezeu, «care nu se mai îndura de el» (Macabei II, IX, 13).

continuare

Biblia hazlie ( 380 )


E prea de tot! O asemena denaturare a faptelor istorice este de neconceput. Autorul ar mai fi trebuit să cedeze romanilor China şi Japonia! VI. Apoi, vrînd să arate că este informat asupra treburilor Romei, spune că acolo «în fiecare an ei încredinţează unui singur om cîrmuirea întregului imperiu şi toţi ascultă de acest unul…» (VIII, 16). Acest ignorant nu ştia nici măcar că Roma avea doi consuli! VII. Iuda Macabeul şi fraţii săi, dacă ar fi să dăm crezare autorului, trimit o solie senatului roman; iar solii vorbesc astfel: «Iuda, numit şi Macabeul, şi fraţii lui, precum şi poporul iudeu, ne-au trimis la voi ca să încheiem un tratat de alianţă de război şi de pace…» (VIII, 20). Este ca şi cum şeful unui partid din Republica San Marino ar trimite ambasadori sultanului Turciei pentru a încheia o alianţă cu el. Răspunsul romanilor, aşa cum apare în Biblie, nu este mai puţin uluitor. Dacă ar fi existat cu adevărat o solie trimisă la Roma de o republică palestiniană recunoscută şi dacă Roma ar fi încheiat un tratat solemn cu Ierusalimul, Tit Liviu şi ceilalţi istorici romani l-ar fi menţionat. Or, numai Biblia ne vorbeşte despre «alianţa» cu Roma. VIII. Autorul susţine că un rege spartan, pe care îl numeşte Arie, ar fi scris marelui preot evreu Onia după cum urmează: «Aflatu-s-a din scrieri despre spartani şi despre iudei că sînt fraţi şi că sînt din neamul lui Avraam. Şi acum, după ce ştim aceasta, am vrea să ne scrieţi despre bunul mers al vostru. Şi noi, la rîndul nostru, vă scriem. Turmele noastre şi averile noastre sînt ale voastre, iar cele ale voastre sînt ale noastre. Poruncit-am ca să vă dea de ştire despre aceasta» (XII, 21―23). Nu putem privi cu seriozitate inepţii atît de lipsite de bun-simţ. Aceasta seamănă cu povestea lui Arlechin, care susţine că este preot. Cînd însă judecătorul îi dovedeşte că a minţit, el răspunde: «Zău că am crezut că sînt». Nu este greu să arătăm că nu a existat niciodată în Sparta un rege Arie şi că, pe timpul marelui preot Onia, Sparta nu mai avea regi. Ar însemna să ne pierdem timpul dacă am încerca să demonstrăm că Avraam era tot atît de necunoscut în Grecia ca şi la Roma. IX. Ne vom ocupa acum de miraculoasa aventură a lui Eliodor, relatată în cap. al III-lea al Cărţii a doua. «Seleuc, împăratul Asiei» (Seleuc al IV-lea Filopator), fratele mai mare şi predecesorul lui Antioh al IV-lea Epifaniu, ar fi fost înştiinţat de un evreu, fost intendent al templului, că tezaurul din Ierusalim conţine bogăţii imense. Seleuc, care avea nevoie de bani pentru războaiele sale, îl trimite pe Eliodor, unul dintre ofiţerii săi, să ceară aceşti bani. Eliodor vine să îndeplinească ordinul şi poartă tratative cu marele-preot Onia.

continuare

Biblia hazlie ( 379 )


Acest eveniment este ultima ilustrare a alianţei „pe bază de egalitate” pe care evreii ar fi încheiat-o cu Roma, după cum se laudă autorul Cărţii întîi a Macabeilor. După cîţiva ani (38 î.e.n.) triumvirul Marc-Antoniu a condamnat pe încă un rege evreu, Antigon, al doilea fiu al lui Aristobul, la o moarte de sclav: el a fost biciuit şi crucificat. Senatul a acordat titlul de rege edomitului Irod, fiul lui Antipator, procurator al Iudeii, care se căsătorise cu Mariana, fiica lui Hircan al IIlea. El a domnit vreo 40 de ani sub protectorat roman, ţinîndu-şi supuşii evrei sub jugul crunt al unei mîini de fier. Vom cita acum observaţiile făcute de Voltaire asupra unor pasaje din Cărţile Macabeilor. El a avut răbdare să analizeze textele biblice şi să rezume argumentele împotriva autenticităţii şi veridicităţii acestor ultime cărţi ale Bibliei. Iată rezumatul său: „I. Trebuie să începem prin a tăgădui ― scrie Voltaire ― supliciul celor şapte fraţi Macabei şi al mamei lor (ucişi în torturi pentru că refuzaseră să mănînce carne de porc), deoarece acest episod nu este menţionat în Cartea întîi, care merge pînă departe după domnia lui Antioh Epifaniu. Matatia, tatăl Macabeilor, nu a avut decît cinci fii, care s-au distins toţi apărîndu-şi patria. Autorul Cărţii a doua, care ne povesteşte supliciul Macabeilor (cap. VII), nu ne spune în ce oraş a avut loc această execuţie barbară. Ierusalimul a fost încorporat vastelor posesiuni ale Siriei. Evreii s-au răsculat împotriva lui Antioh. El a pornit să-i pedepsească pe răzvrătiţi, şi, deoarece religia era veşnicul pretext al tuturor acestor răzmeriţe, a poruncit să nu mai existe în statele sale decît un singur cult: cel a zeilor sirieni. II. Fantezistul autor îşi începe minciunile cu afirmaţia că Alexandru şi-ar fi împărţit statele între generalii săi pe cînd încă trăia. Această greşeală, care nici nu are nevoie să fie dovedită, ne dă o idee despre «erudiţia» scriitorului. III. Aproape toate faptele particulare relatate în Cartea întîi a Macabeilor sînt himerice. Ni se spune că Iuda Macabeul, pe cînd purta război înaintînd din peşteră în peşteră în nu se ştie ce colţ al Iudeei, s-a gîndit să încheie o alianţă cu romanii, deoarece «i-au povestit lui despre războaiele lor şi despre faptele lor vitejeşti printre galateni, în ce chip i-au supus de au ajuns să plătească tribut» (Macabei I, VIII, 2). Or, galatenii au fost supuşi abia de Lucius Cornélius Scipio. IV. El continuă spunînd că Antioh al IlI-lea (223―183 î.e.n.), al cărui fiu era Antioh al IV-lea Epifaniu (175―163 î.e.n.), «a fost captiv la romani». Este o greşeală evidentă: el a fost învins în anul 190 î.e.n. de Lucius Cornélius Scipio, supranumit Asiaticul (în bătălia de la Magnezia), dar n-a fost luat prizonier; el a încheiat pace cu Roma şi a plătit cheltuielile de război. Avem de-a face aici cu un autor neinformat despre ceea ce se întîmplă în restul lumii şi care vorbeşe despre ceea ce nu ştie. V. Cronicarul Macabeilor adaugă că Antioh al IlI-lea ar fi cedat romanilor «India, Media şi Lidia» (VIII, 8).

continuare

Biblia hazlie ( 378 )


Tigran, regele Armeniei, socrul lui Mitridate, a cucerit o parte din posesiunile siriene. Cînd Pompei (106―48 î.e.n.) l-a învins pe Tigran, el l-a făcut pe Mitridate să se sinucidă, iar în anul 64 î.e.n. a transformat Siria în provincie romană. Cărţile Macabeilor nu ne spun nimic despre acest mare general roman, nici despre Lucullus, nici iespre Sulla. Aceasta nu trebuie să ne mire din partea Bibliei! Hircan, fugind din faţa fratelui său Aristobul, s-a ascuns la un cîrmuitor arab, numit Aretas. Ierusalimul era şi atunci atît de neînsemnat ca mărime, încît Aretas, capul unei mici bande de tîlhari nomazi, a putut asedia oraşul. Pe vremea aceea, Pompei se afla în Siria Inferioară. Aristobul s-a adresat după ajutor unuia dintre generalii lui Pompei, care a poruncit beduinilor să ridice asediul şi să nu mai atace pămînturile romane, deoarece, o dată cu cucerirea Siriei, Palestina devenise teritoriu roman. Aceasta este unica alianţă pe care Republica Romană o putea încheia cu iudeii. Iosif Flaviu scrie că Aristobul i-ar fi trimis lui Pompei daruri bogate pentru a-i cîştiga bunăvoinţa. Strabon spune că ar fi fost vorba de struguri de aur, însă atribuie darul lui Ioan-Alexandru, nu lui Aristobul. Oricum ar fi, Aristobul şi Hircan, care îşi disputau titlul de mare-preot al iudeilor, s-au prezentat în faţa judecăţii lui Pompei. Cînd însă acesta se pregătea să se pronunţe, Aristobul a dispărut. Se pare că strugurii de aur nu l-au influenţat pe judecător şi că fiul mai tînăr al lui IoanAlexandru a hotărît să se bazeze mai curînd pe fortificaţiile Ierusalimului. Pompei a asediat şi el Ierusalimul. El a pierdut aproape trei luni cu pregătirea maşinilor de război. Ierusalimul a fost cucerit de romani sub consulatul lui Cicero (anul 63 î.e.n.). Iosif Flaviu spune că 12.000 de evrei au fost ucişi în templu. Am fi dispuşi să-l credem dacă n-am şti că exagerează întotdeauna. Nu-i putem da crezare nici atunci cînd adaugă că în templu s-au găsit 2.000 de talanţi de aur şi că învingătorul a mai strîns în oraş 10.000 de talanţi. În fond, templul din Ierusalim a fost cucerit de atîtea ori de învingătorii iudeilor şi jefuit, încît este greu să credem că s-ar fi găsit acolo multe valori. Ar fi şi mai lipsit de sens să ne închipuim că unui stat atît de mic, atît de sărac şi istovit de permanentele războaie interne, i se putea impune o contribuţie de 10.000 de talanţi. Oamenii care citesc Biblia nu se gîndesc la nimic din toate acestea. Un om rezonabil dă din umeri văzînd că Alexandru n-a putut să strîngă în Iudeea mai mult de 30 de talanţi în vederea războiului împotriva lui Darius şi că cineva descoperă deodată în vistieriile evreilor 12.000 de talanţi. Pompei l-a luat prizonier pe Aristobul şi l-a expediat la Roma. În anul 48 î.e.n., el a ordonat unui urmaş al lui Scipio, locţiitorul său în Siria, să-l ucidă pe fiul mai mare al lui Aristobul, care îşi luase numele de Alexandru şi se proclamase rege.

continuare

Biblia hazlie ( 377 )


Ioan s-a căsătorit cu Salomeea, văduva lui Aristobul, căreia i-a schimbat numele în Alexandra. În epoca aceea, Ptolemeii, regii greco-egipteni, şi Seleucizii, regii greco-sirieni, îşi disputau cu înverşunare Palestina. Conflictul a început încă din momentul morţii lui Alexandru Macedon. Duşmănia dintre aceşti domnitori a permis poporului evreu să se întărească întrucîtva. Preoţii, care cîrmuiau poporul, îşi schimbau orientarea politică în fiecare an şi se dădeau de partea celui care era mai puternic. IoanAlexandru şi-a început domnia asasinîndu-l pe singurul frate rămas în viaţă, care însă nu i-a urmat exemplul şi nu a mai înviat. Iosif Flaviu nu ne dă numele acestui frate, dar el nu prezintă pentru noi nici o importaţă în catalogul crimelor biblice. Ioan-Alexandru a reuşit să se menţină exclusiv datorită tulburărilor din Asia. Domnia sa a fost în acelaşi timp teocratică, democratică şi aristocratică. Cum vedeţi, cea mai deplină anarhie! Flaviu ne povesteşte că poporul a început să-l bombardeze în templu cu mere şi cu portocale pe marele preot Ioan-Alexandru atunci cînd acesta s-a proclamat rege. Acest Alexandru a poruncit să fie ucişi 5.000 de oameni. Măcelul a constituit începutul unei epoci de asasinate în masă care a durat zece ani. Cui îi plăteau evreii tribut în perioada aceea? Iosif Flaviu nici măcar nu se ocupă de această problemă: el socoteşte că Iudeea a fost o ţară independentă şi suverană. Totuşi, regii Egiptului şi ai Siriei şi-au disputat-o pînă în momentul cînd au venit romanii şi au anexat Palestina la imperiul lor. După moartea acestui Ioan, atît de puţin vrednic de marele nume al lui Alexandru, văduva sa Salomeea-Alexandra a deţinut puterea în calitate de regentă pentru perioada cît fiii ei erau minori, lăsînd însă conducerea efectivă a ţării în mîinile fariseilor şi închizînd ochii la toate cruzimile săvîrşite de ei împotriva adversarilor lor, saducheii. Cînd moartea ei a lăsat cîmp liber rivalităţii celor două secte, acest regat, care nu avea nici măcar 20 km lăţime, a început să fie sfîşiat din nou de un război civil. Hircan al II-lea, fiul mai mare al lui Ioan-Alexandru, a devenit şeful fariseilor, iar Aristobul al II-lea, fiu mai tînăr, a aderat la saduchei. Astfel Iudeea a ajuns să aibă doi regi în locul unuia singur. Cei doi fraţi duşmani s-au întîlnit într-o bătălie sub zidurile Ierihonului, însă de astă dată nu în fruntea unor armate de 300, 400, 500, 600.000 de oameni, cum ne povestea înainte acest incorigibil mincinos care este „sfîntul duh”; în perioada aceea nu mai îndrăznea nimeni să scrie astfel de prostii. Nici măcar Iosif Flaviu, atît de înclinat spre exagerări, nu a făcut-o. Oştirile evreieşti numărau pe vremea aceea 3.000-4.000 de oameni. Hircan a fost înfrînt, iar Aristobul al II-lea a rămas stăpîn pe situaţie. Pe vremea aceea, romanii, pe care nu-i tulbura de loc alianţa militară despre care se zice că ar fi încheiat-o cu Macabeii, au înaintat victorioşi în Asia Mică, în Siria şi chiar în Caucaz. Seleucizii nu mai existau.

continuare

Biblia hazlie ( 376 )


După Iosif Flaviu, dovada incontestabilă că acest Hircan avea darul profeţiei constă în faptul că, avînd doi fii care erau monstruos de perfizi şi de cruzi, el le-a prezis un sfîrşit trist dacă nu se vor îndrepta. Aceşti doi tineri erau Aristobul şi Antigon. Ei au adoptat nume greceşti. Dumnezeu l-a vizitat odată noaptea pe Hircan şi i-a arătat portretul unui alt fiu al său, căruia îi ziceau la început Ioan şi care a avut apoi ideea să-şi schimbe numele în Alexandru. ― Acesta ― i-a zis dumnezeu ― va ocupa locul tău de mare-preot. Bunul tată Hircan, care a văzut în aceste cuvinte prezicerea unei uzurpări, s-a grăbit să-l dea morţii pe fiul său Ioan-Alexandru, „de teamă ca prezicerea să nu se adeverească”, cum scrie Iosif Flaviu. Se pare însă că acest Ioan ori n-a murit de tot, ori a fost reînviat de dumnezeu, deoarece, după un timp, el devine mare-preot şi cîrmuitor al Ierusalimului. Ce s-a întîmplat cu cei doi fraţi iubiţi, Aristobul şi Antigon, fiii lui Hircan, după moartea tatălui lor? Preotul Aristobul îl ucide în templu pe preotul Antigon, fratele său, şi porunceşte ca mama sa să fie strangulată în temniţă. Este acelaşi Aristobul ― primul Macabeu care a luat titlul de rege al Iudeii ― pe care Iosif Flaviu îl califică drept un stăpînitor foarte blînd. Pe vremea aceea, Iudeea era tulburată de rivalitatea dintre două secte religioase care în curînd aveau să se transforme în partide politice. Erau fariseii, ceea ce înseamnă „cei ce s-au separat” sau „cei deosebiţi”, deoarece pretindeau că se deosebesc de restul poporului, şi saducheii, care îşi ziceau astfel după numele lui Sadoc, conducătorul lor religios. Aceştia din urmă erau un fel de epicurieni evrei: respectînd cu fanatism legile „Pentateuchului”, ei nu recunoşteau nemurirea sufletului, deci nu credeau nici în iad, nici în rai şi cu atît mai puţin în învierea morţilor. Fariseii, dimpotrivă, adăugau la legea lui Moise şi tradiţia orală, potrivit căreia credeau în migraţiunea sufletelor, iar această teorie a metempsihozei o completau cu o serie întreagă de alte credinţe. Ei susţineau, bunăoară, că spiritul rău se poate introduce în trupurile oamenilor; pentru ei, toate bolile neînţelese apăreau ca uneltiri ale demonilor. Fariseii erau interpreţii erudiţi ai „legii divine”. Ei erau cei care propovăduiau cunoaşterea „tainelor” şi recunoşteau învierea morţilor şi împărăţia cerurilor. Mai exista şi o a treia sectă, eseienii. Eseienii, care trăiau în comune, propovăduiau toleranţa. Ei şi-au însuşit diferite credinţe persane. La început, Macabeii i-au protejat pe saduchei împotriva fariseilor. Aceasta se explică, desigur, prin faptul că fariseii formau un partid foarte influent în stat, care căuta să se amestece în toate treburile şi reprezenta deci o ameninţare pentru Macabei. După moartea lui Aristobul I, fratele său Ioan-Alexandru „învie” şi se urcă pe tron; se pare că el fusese vîrît în închisoare şi nu în mormînt.

continuare

Previous Older Entries