Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 108 )

Şi ce-am face cu timpul alb, golit şi dezbinat de viaţă, cu timpul alb al plictiselii?

Nu iubeşti muzica decît pe litoralul vieţii. Cu Wagner asişti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visînd alte ceruri.

Orice deznădejde este un ultimatum lui Dumnezeu.

Neurastenia-i la om ceea ce-i divinitatea la Dumnezeu.

Gîndurile o şterg din lume, iar simţurile o iau razna spre cer. Unde fuge mintea, de mă-mbăt de lipsa mea, de lipsa mea şi-a lumii? Doamne! mic eşti pentru dezastrul fiilor tăi! În tine nu-i loc să ne adăpostim groaza, căci tu n-ai loc de groaza ta! Şi mă voi ascunde iarăşi în inimă, prăfuită de amintirea mea!

Nu-i etern decît ceea ce n-are nici o legătură cu adevărul.

Femei – a căror vitalitate nu le permite mai mult de un surîs… Jacqueline Pascal sau Lucile de Chateaubriand. Ce bine că nu e în putinţa vieţii să ne desprindă de melancolie!

Je m’endormirai d’un sommeil de mort sur ma destinée. (Lucile)

Lumea e salvată de cele cîteva femei care au renunţat la ea.

Anemia este înfrîngerea prin sînge a timpului.

De-aş trece lacrimile prin sită, de-aş pune la teasc plînsurile, ca din drojdia lor să-mi otrăvesc credinţele, sub un cer fugar!

Nimic nu exprimă mai chinuitor decepţiile unui suflet religios ca dorul de otrăvuri. Ce flori veninoase, ce adormitoare crude să ne vindece de molima înfiorătoarei lumini? Şi ce vifor de căinţă să ne descarce sufletul la margini de fire?

Timpul e un anotimp al veşniciei; o primăvară funebră a eternităţii.

Desprinderea fiinţelor din haosul iniţial a creat fenomenul individuaţiei, adevărată străduinţă a vieţii spre luciditate. Ca un strigăt după conştiinţă s-au înfiripat alcătuirile individuale şi fiinţele triumfau în efortul lor de a se detaşa din confuzia totului. Cîtă vreme omul a rămas fiinţă şi numai atît, individuaţia nu depăşise cadrele vieţii, căci el se sprijinea în tot şi era tot. Dar avîntul spre sine însuşi, scoţîndu-l din centrul firii, i-a creat iluzia unui infinit posibil în graniţele individuale. Şi astfel omul a început să-şi piardă limita, şi individuaţia a devenit osîndă. Aici rezidă măreţia lui dureroasă. Căci fără cursul aventuros al individuaţiei, el n-ar fi nimic.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: