Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 111 )
06 feb. 2018 Lasă un comentariu
in literatura Etichete:filozofie
În patima vidului, doar zîmbetul cenuşiu al ceţii mai însufleţeşte descompunerea măreaţă şi funebră a gîndului.
Unde sînteţi voi, ceţuri crude şi amăgitoare, de nu vă răsturnaţi încă pe o minte împăienjenită? În voi aş vrea să-mi sfîşii amarul şi să-mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre!
Ce Nord mi se lasă-n sînge!
A fi? O lipsă de pudoare.
Aerul îmi pare o mînăstire în care Nebunia e stareţ.
Tot ce nu-i fericire este un minus de iubire.
Omul nu poate crea nimic fără o pornire tainică de a se distruge. A trăi, a te afla înlăuntrul existenţei înseamnă a nu putea adăuga nimic vieţii. Cînd însă eşti în afară de ea, apucat pe o cale primejdiaosă, urmărit de scandalul neîntrerupt al fatalităţii, ros de mîndria disperată a implacabilei ursiri, deschis primăvăratic prăbuşirii, cu ochii ţintuiţi în crimă şi în nebunie sau învineţiţi de povara măreţiei – atunci încarci viaţa de tot ce-n tine n-a fost ea.
Din chin se naşte tot ce nu-i evidenţă.
N-ai soartă decît în furia irezistibilă de-a-ţi măcina rezervele fiinţei, atras voluptuos de chemarea propriei ruini. Destin înseamnă a lupta deasupra sau alături de viaţă, a-i face concurenţă în pasiune, răzvrătire şi suferinţă.
De nu simţi că-n tine şi-a rătăcit drama un Dumnezeu necunoscut, că forţe oarbe, crescute-n vraja îndurerării, se-nlănţuie pe flăcări tremurătoare, răsărite din atîtea focuri nevăzute – ce nume-ţi poţi tu da ca să nu fii toţi?
Ceea ce nu-i durere n-are nume. Fericirea este, dar nu există. Pe cînd în durere, fiinţa atinge un paroxism existenţial – în afara firii. Intensitatea suferinţei este un neant mai efectiv decît existenţa.
Doamne, de-aş putea sfărîma aştrii, ca sclipirea lor să nu mă mai împiedice să mor în tine! Şi oasele mele afla-vor odihnă în lumina ta? Arată-ţi întunecimile, scoboară-ţi nopţile ca-n ele să-mi aşez ţărîna spaimelor şi carnea defunctă de nădejdi! Sicriu făr-de-nceput, aşază-mă sub negrul cerului tău şi stelele fi-vor cuie pe acoperişul meu şi-al tău!
Una este să descoperi pe Dumnezeu prin neant, şi alta să descoperi neantul prin Dumnezeu.
Legile lui Murphy ( 154 )
02 feb. 2018 Lasă un comentariu
Legea vanzarii agresive: Cand pui branza in cursa de soareci, lasa loc si pentru soarece.
Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 110 )
30 ian. 2018 Lasă un comentariu
in literatura Etichete:filozofie
Otrava deliciilor amare ale fiinţării ia glas în iadul muzical al sîngelui, din aburii căruia se înalţă miresmele ei funebre.
Plictiseala care ne aşteaptă în viitor ne îngrozeşte mai mult decît orice groază a clipei de faţă. Prezentul în sine ne dezvăluie viaţa plăcut insuportabilă.
Nebunia este introducerea speranţei în logică.
Măreţia voluptăţii purcede din pierderea minţii. De n-am simţi că înnebunim, sexualitatea ar fi o murdărie şi un păcat.
Nevoia de otrăvuri să nu fie un gust negativ al eternităţii? Altcum, de ce ne zvîrcolim în braţele unui diavol divin, cînd setea de-a ne otrăvi ne otrăveşte gîndul?
Dorul de veninuri este o criză a imanenţei: un maximum de transcendenţă cu mijloacele lumii. – Dar toate laolaltă sînt prea slabe ca să ne învenineze de o altă lume pînă la a ne uita veninul. Cînd va crăpa odată fierea spiritului?
…Şi ce recunoscători trebuie să fim cerului că este o otravă ce nu se mai gată, şi ce adoraţie trebuie să avem pentru veninul inepuizabil al lui Dumnezeu! Ce-am face de nu i-am sorbi drojdia în orice veghe? Şi unde am fi, de nu ne-am tîrî pe fundurile lui?
Absenţa din lume a femeilor dezamăgite le împrumută nemărmurirea unei lumini solidificate.
Omul depinde de Dumnezeu în felul în care acesta depinde de Divinitate.
Totul se bălăceşte în neant. Iar neantul în el însuşi.
Ostenit de a scoborî clipă de clipă din Dumnezeu… Şi lipsa aceasta de popas, numită „a trăi“…
Nu te istoveşti în muncă, necaz şi caznă, ci în căinţa umbletului prin lume, cu umbra lui Dumnezeu în spate. Nimic nu e mai propriu făpturii ca oboseala.
Cum mi se despică duhul şi mi se clatină cugetul! Cine să-mi stingă negura senzuală din sînge şi vuietul aiurit din oase?!
Toţi şerpii trag de moarte în înserările sîngelui şi-n văgăunile minţii. Şi nici un demon care să le oprească agonia sau să le-ndulcească zvîrcolirile într-un trup închinat nimicirii!
Parc-aş fi o buruiană zvîrlită la margini de lume, sub care se vaită şopîrle demente!
Caleidoscop 
Comentarii recente