Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 101 )
28 nov. 2017 Lasă un comentariu
in literatura Etichete:filozofie
Poezia într-un parc e stat în stat.
Lenevia-i o melancolie ce aparţine exclusiv fiziologiei.
O cascadă în surdină alcătuieşte imaginea a ceea ce numim de obicei suflet…
Fi-va Dumnezeu altceva decît o încercare de a-mi îndestula nevoia infinită de Muzică?
Cel ce iubeşte mistica, muzica şi poezia este neapărat o natură erotică, un voluptuos rafinat şi care, negăsind satisfacţie deplină în iubire, recurge la delicii ce depăşesc viaţa. Dacă ai atinge absolutul în dragoste, la ce ai umbla în goană după voluptăţi prelungi şi delicate? Nu le-ai putea simţi nevoia şi, dacă te-ar interesa abstract, ele nu ţi-ar putea sugera o pasiune durabilă şi intensă.
În iubirea împlinită – cu toate vulgarităţile inerente – trăim aspiraţia spre alte lumi ca o distracţie, ca un pretext. Şi atunci cum ar deveni muzica, mistica sau poezia substanţă a vieţii?
Saltul din lume presupune un exces de individualizare. Tot aşa, orice voluptate care înlocuieşte iubirea directă, legală şi obligatorie a genului uman.
Nu se poate concepe forţă fără boală. Nu în zadar oamenii cei mai primejdioşi sînt acei a căror sănătate e atinsă.
Istoria e mînată de oameni care-şi pipăie necontenit pulsul.
Elementele care definesc boala: excesul conştiinţei; paroxism de individuaţie; transparenţă organică; luciditate crudă, energie proporţională „pierderii“; respiraţie în paradox; religiozitate vegetativă, reflexă; orgoliu visceral; vanitate rănită a cărnii; intoleranţă; delicateţe de înger şi bestialitate de călău.
Un Dumnezeu care cerşeşte la poarta Raiului pare a fi orice bolnav. De altfel, nu e ca şi cum s-ar fi infiltrat în fiecare din celulele lui un paradox? Boala este o stare de inspiraţie a ţesuturilor, o manie de grandoare a cărnii, un patos imperialist al sîngelui.
Cînd o parte din trup se-mbolnăveşte sau cînd te-mbolnăveşti întreg, ai impresia c-a pornit natura să gîndească. Un maximum de pozitivitate al negativului, o limită înspre spirit a măruntaielor, un efort dialectic al materiei, o străduinţă abstractă a imediatului.
Fără boală – şi acum am fi în rai. Patologia se ocupă de stările geniale ale naturii.
Sănătatea este o absenţă de intensitate. Teama de boli nu consistă decît în tulburarea ce-o simţim în faţa unei plenitudini pentru care n-am fost pregătiţi şi care ne înspăimîntă, fiindcă nu sîntem obişnuiţi decît cu prezenţa neutră a echilibrului, pe cînd boala este o forţă mărită de vecinătatea nimicului.
Legile lui Murphy ( 145 )
24 nov. 2017 Lasă un comentariu
Ai nevoie de o multime de imprumuturi pentru a trai in limitele veniturilor tale.
Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 100 )
21 nov. 2017 Lasă un comentariu
in literatura Etichete:filozofie
Lenea e un scepticism al cărnii.
Nevoia de a dovedi o afirmaţie, de-a vîna argumente în dreapta şi-n stînga presupune o anemie a spiritului, o nesiguranţă a inteligenţei şi a persoanei în genere. Cînd un gînd te năpădeşte cu putere şi violenţă, el izvorăşte din substanţa existenţei tale; a-l dovedi, a-l împresura în argumente înseamnă a-l slăbi şi a te îndoi de tine. Un poet sau un profet nu demonstrează, fiindcă gîndul lor este fiinţa lor; ideea nu se deosebeşte de existenţa lor. Metoda şi sistemul sînt moartea cugetului. Pînă şi Dumnezeu gîndeşte în fragmente; în fragmente absolute.
De cîte ori încerci a dovedi ceva, te aşezi în afara gîndirii, alături de ea, nu deasupra ei. Filozofii trăiesc paralel ideilor; le urmăresc răbdători şi cuminţi şi, dacă se întîlnesc uneori cu ele, nu sînt totuşi niciodată în ele.
Cum poţi vorbi de suferinţă, de nemurire, de cer şi de pustiu, fără să fii suferinţă, nemurire, cer şi pustiu?
Un gînditor trebuie să fie tot ce spune. Aceasta se învaţă de la poeţi şi de la voluptăţile şi durerile ce le încerci trăind.
Vidul lăuntric e ca o muzică fără sunete, un cîntec fără glas. Nesonora lui tălăzuire se interpune tainic între noi şi lume şi ne separă de viaţă în mijlocul vieţuirii şi de moarte în mijlocul muririi. Spre ce suferindă înălţare se îndreaptă duhul fiinţării? De ce ne doare orice apropiere şi de ce se-nsufleţeşte respiraţia pentru tot ce-i depărtat?
Unde-s braţe crude de muiere să-ţi strîngă oasele, tremurînd de gînd, şi tu să-ţi pleci urechea pe bătăile inimii ei îmbătate, nutrindu-ţi groaza scumpă şi voluptuos neconsolată?!
Cînd ochii mi se-nchid şi marginile mele le-ntind spre marginile lumii, ce auz misterios îmi descifrează în zare un cor de copii nebuni?
…În incerta veşnicie a unei după-amieze de vară, vocea spartă a unui puşti te tulbură mai mult ca rugăciunea unui dement sau ca surîsul irevocabil al unui sinucigaş.
Un gînditor n-are drept să se contrazică mai mult decît viaţa.
N-are rost să fii decît poet, matematician sau general.
S-ar putea ca femeile să nu existe decît pentru a îmbogăţi inspiraţia şi s-ar putea, mai mult, ca lumea să nu fie decît un pretext al poeziei.
Nici cerul şi nici pămîntul nu l-au cîntat poeţii, ci un fel de nonlume existentă în melancolii.
Caleidoscop 
Comentarii recente