Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 87 )

Nevoia apăsătoare de a te ruga şi neputinţa de a te adresa totuşi cuiva… Şi apoi cealaltă nevoie: de a te trînti la pămînt, muşcîndu-l înfuriat şi vărsîndu-ţi turbarea sau religiozitatea negativă a cărnii.

Să fie creierul alee pentru îngeri ce poartă potcoave, de nu pot să-nţeleg ecoul lui vulgar şi divin? Sau se vor fi aprins plînsurile? Ori vînturi ce-nteţesc incendiul lacrimal al lumii?

Cînd zăresc cerul, îmi vine să mă dizolv în el, iar cînd privesc pămîntul, să mă îngrop în măruntaiele lui. Atunci să mă mai mir de ce unul şi altul se descompun în minte şi în inimă? Mi-am chinuit nădejdile între o geologie a cerului şi o teologie a pămîntului.

Cum mi-aş vrea lipiţi obrajii de un albastru senin ca acele frunze ce par crescute-n cer cînd le priveşti, în după-amieze, din umbra unui pom!

În inima lui Diogene florile deveneau stîrvuri şi pietrele rîdeau. Nimic nu rămînea neschimonosit; omul îşi pocea faţa şi obiectele tăcerea. Natura, atinsă de obrăznicie, îşi expunea generos impudoarea, în care se desfăta nebunia clarvăzătoare a celui mai lucid muritor. Lucrurile îşi pierdeau virginitatea în ochiul lui sfredelitor, a cărui lecţie pare a ne învăţa despre o legătură mai adîncă între sinceritate şi neant.

Fost-a Diogene omul cel mai sincer? El pare a fi fost, de-ndată ce n-a cruţat pe nimeni şi nimic; chiar bolnăvicios de sincer, căci nu i-a fost frică de urmările cunoaşterii. Şi aceste urmări sînt cinismul însuşi.

Ce l-o fi îndemnat să scuture dulceaţa prejudecăţii şi a cuviinţei? Ce a pierdut, de nu l-a mai legat nimic de vraja aparenţei şi a erorii? Se poate ajunge numai prin inteligenţă la îndrăzneala şi la provocarea adevărului? Niciodată, atîta vreme cît inima mai rezistă în înşelăciune şi în serviciul sîngelui. Dar inima lui Diogene pare a fi fost smulsă din interesul fiinţării şi – lucru nemaiîntîlnit – a fi devenit leagănul inteligenţei, locul de popas şi de-ntremare al lucidităţii. Sîngele scos din circulaţie, viaţa controlată fără milă, unde să se mai mişte eroarea şi să se încînte iluzia? Cinismul înfloreşte în această evacuare, ce te dezleagă de toate şi-ţi îngăduie să rîzi, să dispreţuieşti, să calci totul în picioare şi pe tine însuţi în primul rînd, mîndru de absenţa universală. Cinicul este spectatorul acestei universale absenţe. El priveşte – îndurerat sau rîzînd – la nimic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: