Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 86 )


Nevoia de a-ţi pune capăt zilelor în inima unei femei palide, ca să-ţi poarte cadavrul o nonviaţă… sau de a vorbi despre dragoste atît de eteric, că şi fulgii să-şi ceară scuze. O iubire vaporoasă ca schizofrenia unui parfum…

În cafenea – mai mult ca oriunde – nu mai poţi sta de vorbă decît cu Dumnezeu.

Îmi mai amintesc că sînt doar auzindu-mi paşii pe caldarîm în nopţi tîrzii.

Mai fi-voi multă vreme vecin al inimii mele? Cît voi mai merge alături de timpul meu? Şi cine m-o fi surghiunit departe de mine?

Ochii pierduţi ai femeilor triste – şi care n-ar trebui deschişi decît la Judecata de Apoi…

Viaţa, neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei şi al vulgarităţii. Cine-ar suporta-o, fără coeficientul ei de irealitate?

Gîndurile aromate de nobleţea sinuciderii… Parc-am înghiţit otravă din mîna unei sfinte. Sau am sorbit păcatul din gura unanimă a unei femei pierdute. Unde sînteţi, boli ascunse, de nu urcaţi, fatale şi necruţătoare, spre un sînge dornic de spaimă şi de nimicire?

Tot ce numim proces istoric îşi are izvorul în suferinţa-n dragoste. Dacă Adam era fericit cu Eva, nimic nu s-ar fi schimbat în lume. Ispita diavolului: „veţi fi asemenea lui Dumnezeu“, s-a realizat în măsura în care creaţia omenească, născută din chinul iubirii, ne apropie de o treaptă divină. Fericirea n-are virtuţi istorice. – Dumnezeu este mai mic de fiece dată [cînd] un bărbat nu descoperă Absolutul în dragoste sau îl descoperă în decepţie.

Actul sinuciderii este înspăimîntător de mare. Dar parcă e mai copleşitor să te sinucizi în fiecare zi…

Boala unui om se măsoară după frecvenţa cuvîntului „viaţă“ în vocabularul său.

Fontenelle, aproape centenar, spunea medicului său: Je ne me sens autre chose qu’une difficulté d’être.

Cînd te gîndeşti că atîţia alţii simt acelaşi lucru de la întîia reflexie, iar nu numai pe patul de moarte.

Povara vieţuirii e suportabilă cînd te apasă pînă la înăbuşire. Suferinţa nu e dulce decît sub forma chinului.

Priveghindu-ţi nimicnicia, eul se volatilizează cu aburii dezolării. Şi atunci ce mai rămîne din întîmplarea individualizării tale? O substanţă de amărăciune, răspîndită într-o ţeastă de drac părăsit.

Mîhnirea este veghea la nivelul unei inimi de diavol.

Anunțuri

Clasorul cu timbre ( 1052 )


kenya_gj

Imagine