Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 84 )

Precum neurastenia este implicaţia organică a gustului pentru frumuseţe, aşa ameţelile traduc înclinarea noastră spre absolut. Nu mai sînt obiecte care să te reţină, nici stîlpi de rezemat, nici bănci să-ţi odihneşti povara cărnii îngîndurate. Încheieturile ţi se topesc şi cazi în veşnicia anonimă a lucrurilor. Vinele, presimţind altă lume, nu mai adăpostesc mîndria verticală, ci vestejesc spre absolut de bunăvoie. Iar sufletul, desfermecat de lume şi de sine, urmează pilda trupului.

Mi-aş vrea viaţa povestită de îngeri veseli în umbra unei sălcii plîngătoare. Şi de cîte ori ei nu s-ar dumiri, crengile aplecate să le lumineze neştiinţa cu adierile întristării…

De-aş vrea să văd ce m-a îmbogăţit mai mult în cursul vieţuirii, din ce am ieşit mai tare şi mai singur – nici dragostea, nici chinul imediat al trupului sau temerea în preajma neînţelesului şi nici căinţa necurmată a gîndului n-ar fi izvorul creşterii lăuntrice, ci toate laolaltă, învăluite şi purificate în sentimentul morţii. Fără el, te înalţi anapoda, îndepărtînd din sfîrşit grăunţele de nimb sau de apoteoză. Cînd însă moartea încolţeşte în fiece suflare, rodul suferinţelor noastre îşi păstrează o maturitate neatinsă şi viaţa este mai puţin pierzanie, acordată ultimelor ei rosturi. Nu creşti decît la unison cu o agonie-n floare. Prin sentimentul morţii, facem viaţa complice cu absolutul, chiar dacă-i răpim din frăgezime. Închişi în marginile individuale, ce-am face fără ispita de dezmărginire a morţii? Doar murind am fost mai mult decît mine, murind rodnic, germinînd în vis şi forţă o agonie ondulată. De ce sfîrşit m-aş înfrica, atunci cînd l-am anticipat voios în măduvă şi-n gînduri? Sau fi-va vreo celulă care să nu fi dospit moartea?

Dar se prea poate să fi îmbogăţit o vieţuire peste prevederile ei. Dacă nu cumva, din zarea vieţii, infinitul e o boală. De unde ar pleca altcum mîndria sîngelui trist?

Sînt priviri feminine care au ceva din perfecţiunea tristă a unui sonet.

Fără nefericire, iubirea n-ar fi mai mult de o administraţie a naturii.

În fiece parfum se tînguie un plîns imaterial al florilor, de dată ce ne inspiră o destrămare funebră. Învăluiţi în el, neliniştea morţii ne cuprinde ca o sevă pornind de departe şi ridicîndu-se domol şi trist în vlaga trupului. Şi cum suspină un trandafir în mîhnirea noastră, înnobilînd-o!

Sau parfumuri încărcate de sinucidere, plutind vast şi tulbure spre inimi apuse!

Chiar dacă ştii de cînd melancolia te-a dezbinat de fire, îţi pare totuşi că te-a însoţit dintotdeauna, că te-ai născut cu ea şi poate chiar din ea. Mort fiind, te-ar supravieţui, ţesîndu-şi poezia violetă a stingerii făr-de sfîrşit.

Sentimentul veşniciei negative a vieţii mele… Am murit făr-de-început.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: