Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 83 )


Cine să te vindece de tine? O tînără fată? Dar cine-i darnic pînă la jertfă, ca să-ţi preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis şi nefericire, să se-ncumete la o povară ce n-o presimte? Şi-ai putea să-ţi lepezi otrava sorbindu-ţi primăveri într-o tinereţe defunctă? Sau să pătezi ochi nevinovaţi cu greul întristării? Ce virginitate nu-ncetează în preajma lui?

În carnea lucidă amorţeşte seva şi ochi stinşi se aprind într-o tomnatică ofrandă, culeasă de palorile unei iubiri.

De cînd Eva a trezit pe Adam din somnul inutilei perfecţiuni, urmaşele ei continuă opera de dezmorţire şi pînă astăzi ele ne ademenesc în nefiinţă. Privirea lor nedesluşită, ameţeala aeriană din chemările lor nesigure rămîne-vor străine înţelegerii noastre tulburi?

Viaţa-i înveşnicirea clipei de teamă nemîngîiată în care Adam, proaspăt izgonit din rai, şi-a dat seama de nemăsuratul pierderii şi de nesfîrşitul pierzaniei ce-l aşteaptă. Nu reedităm cu toţii – în cursul vieţuirii – iluminarea deznădăjduită a acelei nemiloase clipe? Moştenirea primului om este lumina întîii deznădejdi.

Cînd stelele se vor preschimba-n pumnale şi inima-mi va zbura spre ele, toate laolaltă n-o vor sfîşia pînă într-atît ca mîhnirea să nu-şi descrie, pe albastrul boltelor, dîra ei răzvrătită. Aş vrea să pier în fiecare astru, să mă zdrobesc de fiece înălţime şi-un adăpost mortuar s-alcătuiesc, în stele putrede, pentru un cadavru descompus în farmecul sferelor.

Ce cîntec s-a pogorît în carne şi ce pierzanie sonoră îmbată fiece celulă, de nimeni nu l-ar mai opri, în avîntul de murire?

Este atît nedefinibil în acest cuvînt: zădărnicie – parcă mi l-ar fi şoptit Buddha într-un cabaret.

O sinucidere face mai mult decît o ne-sinucidere.

Sînt unii oameni atît de proşti, că de le-ar apărea vreo idee la suprafaţa creierului ea s-ar sinucide din groaza de singurătate.

Anunțuri

Clasorul cu timbre ( 1037 )


img120-tile

Imagine