Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 82 )

Pînă şi faptul de a bea apă este un act religios. Absolutul se desfată şi-n ultimul firicel de iarbă. Absolutul şi Vidul…

Unde nu-i Dumnezeu? Unde nu-i Dumnezeu şi Nimicul? Deznădejdea-i o vitalitate a Neantului…

Teologia n-a putut lămuri pînă acum cine e mai singur: Dumnezeu sau omul. A venit poezia. Şi-am înţeles că-i omul…

Revelaţia subită a irealităţii, cînd, prins de panică, îţi vine să te-ndrepţi spre sergentul din colţ ca să-l întrebi dacă există lumea sau nu… Şi cum te linişteşti deodată, bucuros de nesiguranţă… Căci, într-adevăr, ce-ai face dac-ar exista?!

Iubesc oamenii Vechiului Testament: sînt răzbunători şi trişti. Singurii care i-au cerut socoteală lui Dumnezeu de cîte ori au vrut, care n-au scăpat nici un prilej de a-i aminti că-i neîndurător şi că ei n-au timp să mai aştepte. Pe atunci muritorii aveau instinct religios, azi doar credinţă şi nici măcar atît. Răul cel mare al creştinismului este de a nu fi ştiut înăspri raporturile dintre om şi Creator. Prea multe soluţii şi prea mulţi intermediari. Drama lui Isus a îndulcit suferinţele şi a răpit dreptul la bărbăţie în treburile religioase. Altădată se ridicau pumnii spre cer, azi doar privirile.

Despre gradul de imanenţă al eroticii nu-ţi dai seama decît în muzica religioasă. O asculţi şi nu pricepi. Spre ce zonă dureroasă a pămîntului te scoboară femeia? Sau, cînd te despămînteneşte, unde rătăceşti de nu descoperi cerul? Bach n-a amuţit nici un amant. Nici chiar nemîngîiat în dragoste, nu-l înţelegi; doar în vacanţa erotică. Şi poate şi mai mult. În vacanţa lumii.

Oare, în afară de iubire, ce ne mai împiedică să ne sfîrşim cu toţii-n Dumnezeu?

Putea-vom auzi melodia tainică a fiecărui lucru? Putea-vom asculta un zîmbet? Şi ochii văd ei, într-adevăr, dacă nu emană o muzică îndepărtată şi dulce? Ce sunete pleacă din priviri şi mor în umbra melodioasă a inimii? Totul prinde glas timid şi lucrurile parcă-şi înalţă acordurile spre cer.

Ca un bolnav astral, senzaţii tulburător de fine să te apropie de taina muzicală a fiinţei. Auzi totul, plînsul eteric al unei lumi ascunse? Parcă florile şi-au rupt rădăcinile în inimă… şi ai rămas singur cu suspinele lor…

Asculţi amurgul unui crin? Sau melodia sfîşietoare a unui parfum necunoscut?

De-am mirosi un trandafir pînă la sunet, ce marş funebru ne-ar deschide mai delicat o lespede-n azur? Şi azurul însuşi nu-şi pierde strălucirea, suptă-n o muzică scoborînd spre noi?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: