Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 79 )


Se prea poate ca în sine iubirea să conţină un potenţial de fericire mai mare decît este înclinată a crede mintea noastră, molipsită de inimă. De unde vin atunci acordurile funebre ale esenţialei beţii şi parfumul de sinucidere al îmbrăţişărilor?

Arheologia fatală a iubirii scoate la suprafaţă nu numai durerile clare, actuale, ci şi toate nefericirile incomplete, pe care credeam a le fi îngropat pe veci, însîngerările ce le socoteam isprăvite şi însetează dorul suferinţelor prelungi. Întocmai ca în liturghia erotică a lui Wagner, latura de umbre a trecutului se însufleţeşte şi pune stăpînire pe chinul nostru incert, încît sîntem mai puţin nefericiţi din senzaţiile imediate ale iubirii, cît din cele dezmorţite şi trezite din trecut.

Dacă dragostea n-ar fi mai mult de o prezenţă epidermică, ar fi imposibil s-o asociezi suferinţei. Dar ei îi convine un nesfîrşit de predicate, ca şi lui Dumnezeu. Femeia poate fi un infinit nul; în faţa iubirii însă, infinitul roşeşte. Căci totul e prea puţin, raportat la ea. Nu sînt clipe de dragoste faţă de care moartea pare o simplă obrăznicie?

Sînt oameni care, de n-ar putea gîndi asupra iubirii, ar înnebuni de iubire. Reflexia este un derivativ unic. Fără ea, nimic n-ar putea fi suportabil. Am muri atunci din cauza lui Dumnezeu, a muzicii sau a femeii. Transpoziţia reflexivă îndulceşte furia patimilor şi atenuează transportul spre nefiinţă din orice voluptate. În felul acesta devine gîndirea un instrument de mediocritate.

Ne agităm, credem şi gîndim ca să ne scuzăm existenţa. Este ca şi cum cineva ne-ar privi din altă lume cu dispreţ, iar noi, pentru a nu cădea victime ale dezgustului său, ne justificăm prin gesturi, vorbe şi fapte. Nădăjduim astfel să obţinem îndurarea sa, iertarea curiozităţii de a fi. – Iar cînd acel cineva e botezat Dumnezeu, împodobim jalnicul nostru spectacol, ca şi cum acesta ar fi altceva decît oglinda Marelui Amărît.

Clasorul cu timbre ( 1016 )


20080424MS

Imagine