Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 78 )


Erotica emană de dincolo de om; îl copleşeşte şi-l năruie. Şi de aceea, năpădit de valurile ei, zilele trec fără să mai observi că obiectele sînt, vietăţile se agită şi viaţa se macină, căci prins în somnul voluptuos al iubirii, de prea multă viaţă şi de prea multă moarte, le-ai uitat pe amîndouă, încît, trezit din dragoste, sfîşierilor ei neîntrecute le urmează o prăbuşire lucidă şi nemîngîiată.

Sensul mai adînc al iubirii nu este inteligibil nici prin „geniul speţei“ şi nici chiar prin depăşirea individuaţiei. Cine poate crede că ea ar atinge intensităţi atît de furtunoase, de o neumană gravitate, dacă noi am fi simple instrumente într-un proces în care personal pierdem? Şi cine poate admite că ne-am angaja în suferinţe atît de mari, ca să fim doar victime? Sexele nu sînt capabile de atîta renunţare şi nici de atîta înşelăciune.

În fond, iubim ca să ne apărăm de vidul existenţei, ca o reacţiune împotriva lui. Dimensiunea erotică a fiinţei noastre este o plinătate dureroasă care umple golul din noi şi din afară de noi. Fără invazia vidului esenţial, care roade sîmburele firii şi năruie iluzia necesară fiinţării, dragostea ar fi un exerciţiu uşor, un pretext plăcut, şi nu o reacţie misterioasă sau o zvîrcolire crepusculară. Nimicul ce ne înconjoară suferă de prezenţa Erosului, care şi el este o înşelăciune, atinsă de existenţă. Din tot ce se oferă simţirii, iubirea este un minim de vid, la care nu putem renunţa fără să deschidem braţele golului firesc, banal şi veşnic.

Fiind maximum de viaţă şi de moarte, iubirea constituie o irupţie de intensitate în vid. Şi orice intensitate este o suferinţă a vidului.

Chinul dragostei – l-am suporta noi oare de n-ar fi el o armă în contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte cu încîntare şi suspine, de n-am găsi în ea o cale de a fi spre nefiinţă?

Nu te poţi consola de neantul lumii prin forţă, ci prin orgoliu. Fiece om e prea mîndru ca să se închine în faţa evidenţelor. Şi atunci inventează existenţa.

Intimitatea mea cu lucrurile ce se sting? Mă supravieţuiesc după orice tristeţe…

Doar fiind pînă în gît în nefericire, începe inima să-mi bată. Suspinul e spaţiul ideal al respiraţiei, iar fericirea nu-i temperatura vieţii.

Clasorul cu timbre ( 1010 )


bhutan_07_bfly_839_ss

Imagine