Emil Cioran – Amurgul gindurilor ( 65 )

A cădea în ispită nu e a cădea în viaţă? Du-ne, Doamne, în ispită şi ne mîntuieşte de cel bun!

Rugăciunea de fiecare zi ar trebui să fie o iniţiere la Răutate şi „Tatăl nostru“ să sfîşie vălul ce-o acoperă, pentru ca privind-o în faţă, familiari pierzaniei, să fim ispitiţi de cel Bun.

Morala e pierdută de lipsa ei de mister. Să n-ascundă binele nici o taină?

Decolorarea pasiunilor, îndulcirea instinctelor şi întreaga diluare a sufletului modern ne-au dezvăţat de mîngîierile furiei şi ne-au slăbit vitalitatea gîndirii, din care emană arta de a blestema. Shakespeare şi Vechiul Testament ne prezintă oameni faţă de care sîntem maimuţe înfumurate sau domnişori discreţi, ce nu ştiu să-şi urle în spaţiu durerile şi bucuriile, să provoace natura sau pe Dumnezeu. Iată unde au dus cîteva secole de educaţie şi de prostie savantă! Pe vremuri muritorii strigau, astăzi se plictisesc. Explozia cosmică a conştiinţei a fost înlocuită cu intimitatea. Rabdă şi crapă! este deviza pentru distincţia omului modern. Distincţia – asta-i superstiţia unui gen corupt. Dar încordarea spiritului cere un anumit nivel de barbarie, fără de care se moleşesc arcurile gîndirii, un vulcanism ce nu trebuie domolit decît în laşităţi voite. O idee să se rostogolească în avînturi de imn, cu o vrajă de delir sau de fatalitate, aşa cum se întîmplă în incandescenţa blestemelor – aceste limbi de foc ale spiritului.

Modernii sînt călduţi, prea călduţi. N-a bătut ceasul să-nvăţăm iubirea şi ura, ca dimensiuni de natură în suflet? Blestemul este o provocare nemăsurată şi el creşte în tărie cu cît se îndreaptă înspre nemăsurat. Obiectivul lui final e doar incomensurabilul. După ce vorbele au pus la zid un individ, un neam sau natura, sfîrşeşti cu furia spre cer.

Blestemul e ataşare de viaţă prin aparenţe de distrugător; un fals nihilism. Căci nu tuni şi fulgeri decît dintr-o poziţie absolută într-o valoare. Iov iubeşte viaţa cu o pasiune bolnavă, iar Regele Lear se sprijină în orgoliu ca într-o zeitate. Toţi profeţii Vechiului Testament se înfurie în numele a ceva, în numele poporului sau al lui Dumnezeu. Şi în numele nimicului poţi azvîrli blesteme, dacă aderi la el dogmatic. O dezlănţuire necruţătoare şi incendiară, un absolut în ton direct, o năvală de distrugere, cu o certitudine mărturisită sau nu. Că în dosul exasperării se ascunde o credinţă sau titanismul eului, pentru furia blestemării ca atare puţin importă. Nivelul sufletului, înălţimea de pasiune a unei fiinţe, iată totul. Căci în sine, blestemul nu-i decît un dogmatism liric.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: