Biblia hazlie ( 371 )

Mai întîi nişte nomazi arabi i-au furat lui Iov vitele cornute şi asinele. Apoi trăsnetul ia ucis oile împreună cu păstorii. Caldeii i-au furat cămilele şi au trecut prin ascuţişul săbiei pe păzitorii acestora. În sfîrşit, un vînt năprasnic din pustiu i-a dărîmat casa în care se aflau cei şapte fii ai săi şi cele trei fiice, care şi-au găsit cu toţii moartea sub ruine. Iov le-a aflat toate acestea una după alta. Dar, deoarece avea un caracter fericit, a îngenuncheat şi s-a mărginit să. exclame: „Gol am ieşit din pîntecele mamei mele şi gol mă voi întoarce. Domnul a dat, domnul a luat, fie numele domnului binecuvîntat!” (v. 21). Aceasta e tot ce a făcut moşneagul cel ferm. Dar Satan nu s-a dat bătut. Foarte curînd, nefericitul Iov a descoperit pe trupul său răni purulente, răspîndite din talpa picioarelor pînă în creştetul capului. Aşezat pe o grămadă de gunoi, el îşi curăţa cu un ciob de oală puroiul care se scurgea din rănile sale deschise. Nevastă-sa îl ocăra. Însă Iov îi răspundea cu înţelepciune: „Dacă am primit cele bune de la dumnezeu, oare pe cele rele să nu le primim?” (II, 10). Şi deodată Iov începe să se plîngă cu furie de soarta sa cea crudă. El blestemă ziua în care a venit pe lume: „Piară ziua în care m-am născut şi noaptea care a zis: s-a zămislit un prunc!” (III, 3). El îşi chemă moartea în gura mare. Aceste jelanii sînt expuse în cele 26 de versete ale cap. al III-lea. Dar, deoarece ele contrazic subiectul principal al cărţii, manualele de „istorie sacră” obişnuiesc să le omită. În realitate ar fi fost suficient ca această carte să se oprească aici. Satan, care făcuse prinsoare cu dumnezeu, ar fi cîştigat de îndată ce Iov şi-ar fi pierdut răbdarea. Atunci Elifaz, Bildad şi Ţofar încep să-l dojenească pe Iov. Ei îi amintesc că nenorocirile cad numai pe capul celor răi. Iov îl ia pe dumnezeu martor al nevinovăţiei sale şi jură că suferinţele care l-au lovit sînt nemeritate. Această convorbire dintre Iov şi prietenii săi ocupă… 29 de capitole. Şi deodată, în cap. al XXXII-lea, apare un nou interlocutor, Elihu, mai tînăr decît toţi ceilalţi. El intervine nu pentru a spune că Iov ar fi meritat cruntele pedepse ale cerului, ci exclusiv pentru a-i atrage atenţia că dăduse dovadă de prea multă trufie proclamîndu-şi nevinovăţia, deoarece, după cum spune el, nici un muritor nu poate înţelege judecăţile domnului şi nu este în stare să rămînă cu totur curat în ochii lui. Apoi, însuşi dumnezeu apare într-un vîrtej şi, dezminţind cuvintele tînărului Elihu, aminteşte despre anumite minuni care-i dovedeau în suficientă măsură puterea. Atunci Iov recunoaşte că a depăşit limitele pe care trebuiau să i le impună slăbiciunea şi neştiinţa lui, iar dumnezeu, satisfăcut de supunerea sa, îi vindecă bubele şi îi redă îndoit ceea ce pierduse. Dumnezeu ia ca martori ai puterii sale două animale ieşite din comun: behemotul şi leviatanul, a căror descriere fantastică ocupă două pagini. Despre Satan nici nu se mai vorbeşte.

continuare

Anunțuri

1 comentariu (+add yours?)

  1. Trackback: Biblia hazlie ( 370 ) | Caleidoscop

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: